A-ha – despre nostalgie, pentru nostalgici

Alex Bala | November 24, 2009 | 0 Comments

Artist: A-ha
Album: Foot of the Mountain
new wave, pop rock, synthpop
Aparut pe 19 iunie 2009

Ceea ce Mike Patton e pentru rock (adica poate cel mai versatil vocalist din istorie), Morten Harket e pentru synthpop. Aici ati auzit-o mai intai!

Sunt pregatit sa infrunt sprancenele ridicate a neincredere, rasetele incurcate si chiar intrebarile de „Cine dracu e Morten Harket?”. Totul in numele unui „chapeau!” oarecum intarziat catre a-ha, o trupa dureros de subestimata, care isi incheie cariera in formula curenta cu albumul „Foot of the Mountain” si un ultim turneu, programat anul viitor.

A-ha, pentru cei care stiu doar trepidanta „Take on Me” din cine stie ce seara inecata in fum prin Club A, e o trupa norvegiana formata din trei baieti, care a deschis poteca pe meandrele electropop-ului pentru excelenta generatie scandinava de azi. Dar sa limitezi influenta lor doar la alti peninsulari, ca Röyksopp, Flunk, The Knife sau Bel Canto, ar fi criminal. Luati oricare dintre discurile „Hunting High and Low” (1985), „East of the Sun, West of the Moon” (1990) si „Minor Earth Major Sky” (2000), apoi mai ascultati o data cristalinele armonii a la Coldplay, The Killers si Keane, ca sa vedeti de unde se trage reputatia a-ha pe aceste meleaguri online.

„Foot of the Mountain” nu e un album extraordinar, primind intre trei si patru stele de la majoritatea recenzorilor semnificativi din strainatate. Acestea fiind spuse, valoarea simbolica ii intrece cu mult potentialul pentru hituri, redus de tonurile blande si tomnatic-romantioase. Cu toate ca am degetele incrucisate in ce priveste carierele ulterioare ale lui Harket si ale amicilor Waaktar-Savoy si Furuholmen, cred ca zilele lor de glorie au ramas in oglinda retrovizoare. „Foot of the Mountain” este, deci, cantecul de lebada al unei trupe care sta semeata la dreapta Depeche Mode, ca port-stindard al new wave-ului senzual si melancolic.

Asa ca doamnelor, domnilor, lasati-va in voia lui Morten&Co. pentru acest gratios „ramas bun”, pe simfonia downtempo „What There Is” si nevrotica „Shadowside”, sau pe delicatul „Sunny Mistery”, un tribut pentru era sintetizatoarelor analogice. Apoi luati aminte la piesa care da titlul discului, cu niste versuri care amintesc de un alt clasic al genului: „Keep your clever lines/ Hold your easy rhymes/ Silence everything/ Silence always wins”. Iar daca-i prindeti pe cei trei la unul dintre ultimele lor show-uri, ofticati-ne linistiti cu un comentariu.

Asculta direct: Shadowside