Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?