St. Vincent rade cu gura plina de sange

Bogdan Stamatin | December 3, 2009 | 6 Comments

Artist: St. Vincent
Album: Actor
pop, rock, synthpop, alternativ
Aparut pe 5 mai 2009

Stimati cititori, sunt numai motive de incantare fata de artista ce-o purtam astazi in buzunarul de la piept, care ma conduc imediat spre a o adauga in mica, dar simpatica noastra colectie, a celor mai inspirate albume din 2009, pe care merita sa le scapam de infamul spectru al uitarii, ce va sa vie, nu-i asa, o data cu 2010.

Sfanta Vicentiu – pe numele ei laic Annie Clark (26 de ani!), a debutat acum doi ani, topaind in pasul strengarului, pe langa toate cantatrisele, vocile soft-jazz, brit pop, aceste Lily, Katie, Kate, sau KT, ale promotiei 2004 – 2008. Albumul din 2007 se numea direct, Marry Me, iar domnisoara Clark s-a aratat a fi inca de atunci, o combinatie castigatoare.

Pentru ca al doilea album, Actor, aici de fata, e de o frumusete uimitoare.
Cu The Stranger, distractia incepe direct din wonderland, impinsa de o orchestratie aerisita, Disney-like, cu vocea multiplicata in straturi. Mierea curge o data cu vocea soptita, delicata, iar un obsedant si senzual refren “Paint the black hole blacker” se suprapune peste cozonacul de instrumente vesele si dragute, flauturi, trompetele, acordeoane, harpe, combinate excelent cu beat-uri synth-pop.

Si astfel, incet, produsul devine perfect echilibrat. Pentru ca daca muzical abunda de teme pozitive, nu trebuie sa astepti foarte mult pana tot acest vibe se va compensa liric. E un duel continuu al gamelor majore, vesele, balansate cu mesaje pline de furie retinuta cantata cu zambetul pe buze: “You’re the curses through my teeth” sau “How can Monday be alright / Then on Tuesday lose my mind”
Atmosfera e seducatoare, abia apuci sa te indragostesti, sa dai o floare, ca ti se raspunde cu cate un marfar de chitari distorsionate, care te indeasa repede inapoi pe pamant. Degeaba-i cald sub plapuma, daca afara-i soare.

Pe masura ce albumul incepe sa curga, e din ce in ce mai clar ca Sfanta noastra e mult mai mult decat o voce fina pe un chip ravisant. Black Rainbow se termina cu o progresie grea si infricosatoare care ar face-o pe Dorothy sa-si ia urgent talpasita inapoi spre Oz. The Bed e o amenintare la adresa monstrilor din camera, care ne baga direct sub pat, de unde nu putem sa ne aparam decat cu Smith&Wesson-ul lui tati. The Party e energia momentului in care aproape ca ai putea, dar totusi nu “I sit transfixed by a hole in your t-shirt / I said much too much in the trying to speak up.”. In aceeasi nota, poate ca cea mai cuminte piesa de pe album e Laughing With A Mouth Of Blood.

St. Vincent canta la balul copiilor draguti, dar cam palizi si cu dintisori ascutiti. E o poveste care nu se termina tare fericit, pentru ca tati a hotarat sa bage copilasul intr-un borcan, sa nu mai creasca, ca e foarte scumpic asa cum e.
Iar timpul a trecut si sunt sanse foarte mari sa nu mai intelegem nimic.