Synecdoche, New York – Moartea si Charlie Kaufman

Mi-a placut Eternal sunshine of…
Si tie ti-a placut. Si ei. Mai ales ei.

Felul in care isi cumpara Jim Carrey loc de veci dupa loc de veci pentru amintiri, pana se transforma intr-un loc cu verdeata: de neuitat. Identificarea cu dorinta neimplinita de a uita nefericirile este unanima si evident sanatoasa. Ca script, Kaufman o rezolva premiant si touching inventand un aparat de sters memoria si imediat acestui truc apar confuziile. Confuziile printre care se plimba cu o eleganta si usurinta remarcabile.
Mie imi e greu chiar sa imi aduc aminte ce s-a intampla in filmul asta, overall.

De fapt dramele lui Charlie Kaufman provin din confuzii. Te imbiba cu posibilitati, dar posibilitatile nu duc spre ceva sanatos. Dupa cum se vede si in Being John Malkovich sau in Adaptation. Confuzie in confuzie din alta confuzie. Schizofrenie cu tutu negru. Dublu tutu. Triplu.

At the height of his empire of confusions Charlie Kaufman vine cu o noua propunere:

SYNECDOCHE, New York (2008)

Charlie Kaufman – producator, scenarist si regizor (plus ca a intrat si peste soundtrackul filmului)

Tot despre posibilitati e vorba si aici si despre confuzii si un sir lung de nefericiri ale unui dramaturg muribund, Caden Cotard (un Philip Seymour Hoffman ca o balerina de portelan intr-o cutie muzicala mare pe care i-o populeaza Kaufman. Cu femei.)
Sirul nefericirilor si decaderea lui Caden Cotard incepe cu femei si se termina cu femei. Pare ca femeile ii dau voie sa traiasca si femeile il omoara, fapt care la final devine concret si foarte frumos modelat de Kaufman in poveste.
Ma intreb daca ar fi avut un fiu in loc de fiica, oare ar fi scapat mai usor?

Lumea devine o scena, iar personajele din film se tot dedubleaza, se detripleaza atat de mult incat am crezut la un moment dat ca o sa apara si Charlie Kaufman in persoana sa inchida jocurile. Povestea se degradeaza (pentru personaje) insa in sensul de sinecdoca. Se largeste scena pe care evolueaza personajele pana la gretos. Un gretos uman cu care ne confruntam destul de des in timpul vietii (de cate ori n-am zis: stiu acum cum trebuie sa fac urmatorul pas, stiu care va fi urmatorul meu proiect. Cu cat repeti mai mult asta cu atat esti mai aproape de colaps si de o voce in ureche care te invita sa mori.)

Dupa ce am vazut filmul, cu o pauza de somn binemeritata intre cd1 si cd2, m-am gandit doar la Toamna patriarhului si la declinul somptuos al dictatorului adus cu picioarele si cu hernia lui pe strazile New York-ului.
A invatat cateva lucruri de la Gondry si Jonze care il fac un regizor bun.
Sau nu ar fi trebuit sa regizeze el filmul?

Tags: charlie kaufman, philip seymour hoffman, synecdoche new york

Category: Film