Am fost la Baddies. M-am intors sa va spun ca

n-am sa fiu ipocrit. Jumatate din motivul pentru care merg la concerte consta in activitatea de observare a faunei feminine care misuna nestingherita, in libertate. Ca un adevarat biolog, comand o halba, ma asez cuminte pe un scaun, de unde incep sa culeg cu atentie chipuri pentru frumosul insectar ce-l port cu mandrie in minte. Cateodata, chiar si culegerea unui exemplar viu are sanse de a conduce la o experienta stiintifica remarcabila.

Cealalta jumatate a motivului, tine de amorul pentru muzica propriu-zisa, care ne-a crescut si educat, si datorita careia astazi nu vindem shaorme. Iar in ce priveste participarea la muzica cantata live exista o suma de atribute care nu pot fi regasite pe nici un album live sau concert pe dvd. E transpiratia de pe fetele celor din jur, freamatul inghesuit al celor patru alte corpuri de care te atingi simultan, boxele care urla la jumatate de metru de tine, basul si cu toba mare.

Luand in calcul influenta separata a celor doua parti ale motivului pentru care merg la un concert, pot discerne la final, in functie de directia care a prevalat, daca reprezentatia a fost una care sa merite. Daca dupa o piesa sau doua, stau mai mult cu gandul la insectar, consider ca artistul are o problema.

Aseara, in Mojo, a cantat trupa britanica Baddies. In deschidere a cantat trupa romaneasca The Mono Jacks. Despre care, un tanar care m-a insotit, a afirmat cu mult haz, insa usor ranchinos: „Cand ma uit la baietii astia, mi se pare atat de usor sa fii Michael Jackson!” The Mono Jacks, sa stii ca ai un tobosar bun, chestie foarte importanta. Doru Trascau, vocalistul, e la fel de autentic si simpatic ca si acum zece ani, cand canta in fusta alaturi de o gagica splendida la chitara, in AB4.

Ok, si-acum ca v-am adus pana aici, sa le multumim celor care au fost la concert si sa-i rugam sa ne lase putin cu ceilalti. In ciuda laudelor pe care le-au primit de la The Guardian si BBC, Baddies e cu siguranta o trupa mica din UK. Insa dragi fete si baieti, aseara ati pierdut o trupa mare. Pentru ca e impresionant sa poti fi martor la ce dezlantuie o trupa tanara de la ei. Sunet, sunet, sunet! Sunet cum n-am auzit la nimeni de la noi. Sunet plin, de trupa mare. Stiu, e dezgustator sa apreciezi pe cineva prin prisma lamentarilor si frustrarilor proprii.

Deci si in concluzie, numarul 1, Baddies au fost profesionisti. Au venit cu sunetist si manager. Si-au legat cu scotch chitarile, conexiunile intre efecte, cablurile de chitari.
Numarul 2, Baddies au fost energetici. Au sarit, au strans din falci, au urlat, au punctat. Iar chestia asta s-a transmis imediat, e superb sa vezi ca trupa are incredere in ea si in muzica pe care o vinde.
Iar numarul 3, si cel mai important, Baddies au comunicat cu publicul, dadada, in sfarsit! Frumos, onest, cuminte. Au zis de Dan Petrescu la inceput (sau asa mi s-a parut). S-au uitat in ochii cetatenilor din public. Au venit aproape si au cantat la 5 centrimetri in fata unei gagici din primul rand. Si fara sa dea vreo clipa senzatia ca s-ar forta, ca au gandit-o dinainte. Ah, un deliciu. Dupa vreo ora si ceva, concertul era gata iar formatia de cover-uri se intindea cat era de lata, pe scena.

Chiar nu mai conta, pentru ca eram incantat. Pentru o ora si jumatate, uitasem complet de pasiunea pentru biologie.

La ora 00:35, acelasi Michael Jackson de mai sus canta in difuzoare celebra „E alba, e neagra”. Lumea dansa cu chef. Poate totusi nu-i chiar atat de usor sa fii MJ.

Tags: Baddies, live, OneDay, The Mono Jacks

Category: Evenimente