The White Stripes – Under Great White Northern Lights
The White Stripes
Album: Under Great White Northern Lights
Garage rock
aparut pe 16 martie 2010
In vara lui 2007, cu o decada de activitate, The White Stripes au pornit intr-un turneu menit sa atinga toate regiunile Canadei. Doi ani mai tarziu, desi in perioada in care trupa traverseaza o pauza nedefinita, apare documentarul “Under Great White Northern Lights” alaturi de primul album live al grupului. Un material salbatic, dezordonat, care ne aminteste de puterea descatusanta a unui rock febril, lecuitor.
Trailer “Under Great White Northern Lights”
Albumul are sunetul brut al unei inregistrari ad-hoc, fara artificii, doar doi oameni muncind simultan mai multe instrumente, avand alaturi contributia unui public viu si a ocazionalului cimpoi scotian. Jack White e adeptul creativitatii care deriva din limitari: isi plaseaza penele aditionale cat mai departe de microfon, canta la o chitara veche (precum declara in It might get loud, documentarul in care apare alaturi de Jimmy Page si The Edge), ba chiar un critic a vazut in insasi prezenta lui Meg un element pe care Jack si-l asuma drept catalizator pentru creativitate (sunetul primar al tobelor fiind o caracteristica pe care Meg si-a insusit-o drept punct forte in fata altor tobosari retinuti in a adopta o asemenea maniera sumara).
Let’s shake hands
Un contrapunct interesant al albumului se regaseste in documentarul care dezvaluie mai mult decat orice material de pana acum relatia dintre Meg si Jack. La vremea turneului lasau in spate un divort maturat de aproape 7 ani iar artistul avea deja un copil cu modelul Karen Elson. Astfel ca, desi puternica, ispita de a vedea dedesubtul romantios al povestii n-ar trebui sa ne blureze perspectiva ceva mai apropiata de realitate si, in defintiv, mai importanta a materialului: legatura emotionala dintre cei doi si dinamica muzicala ridicata pe baza prieteniei lor. Criticii au remarcat dezechilibrul de energie dintre cei doi: un Jack extrovertit, persiflator precum un frate mai mic, si o Meg autodeclarata foarte timida, vorbind putin (si atunci subtitrat) si abia descifrabil. In lumina faptelor post-documentar – trupa incheindu-si activitatea imediat dupa turneu din cauza anxietatii lui Meg – filmul poate fi o marturie relevanta a starii lor de spirit.
Scena de incheiere ni-l aduce in prim-plan pe Jack cantand White Moon la pian, Meg standu-i alaturi cu acel gest innebunitor de a-si da parul dupa ureche intr-o recurenta care te face sa vrei a o lua in brate pentru a pune capat amestecului de timiditate si inadecvare pe care pare sa-l simta. Referirile din cantec imping inspre a crede ca ea e simultan punctul de plecare si destinatar al mesajului (“white moon”, “my own double feature”, “beat of a drum”) iar faptul ca incepe sa planga ne intareste inca o data gandul ca asistam la o emotivitate camuflata pe care o putem doar intui. Jack, stingher, o ia in brate si documentarul se incheie.
White Moon
In probabil cea mai emotionala reactie in urma acestui material, articolul din revista britanica NME, ni se livreaza un soi special de sinceritate dozata de nostalgie, care duce la afirmatii usor exagerate. Spre deosebire de zona de inalta tensiune rock in care a fost primit cel mai bine, activitatea post-White-Stripes a lui Jack White e vazuta drept nesolicitanta, un amalgam de proiecte cu sonor mic (The Raconteurs, The Dead Weather) in mijlocul carora artisul isi exercita relaxat pornirile creative, fara a atinge frecventele din perioada alaturi de Meg.
Privind in urma, The White Stripes ramane un proiect facut de catre un duet cu o pornire nebuneasca de a cutremura scena iar ceea ce a urmat poate fi vazut drept o maturizare a lui Jack White, o etapa ceva mai elaborata in traseul lui muzical. Daca o reintoarcere a grupului ar raspunde unei absente lasate in randul admiratorilor, e pacat sa refuzam ce urmeaza in virtutea unei nostalgii. Merita sa ne pastram treaza curiozitatea in ceea ce priveste exprimarea unui artist, indiferent de forma ei. Iar Jack White e un spectacol care trebuie urmarit.
Tot de pe album: Jolene | Icky Thump | Dead Leaves and the Dirty Ground
Category: Best of 2010
About the Author (Author Profile)
Subscribe
If you enjoyed this article, subscribe to receive more just like it.
Loading ...