Top 20 Albums of 2011 – Editor’s choice – Alex Bălă

20. The King of Limbs – Radiohead
Doar pentru că toată lumea insistă să-i judece numai în comparaţie cu umbra aruncată de precedentele albume. Nota bene: dacă prima parte a discului trenează, a doua („Lotus Flower”, „Codex”, „Give Up the Ghost”, „Separator”) stă în picioare alături de oricare alta din ilustra lor carieră.

_____________________________________________________________________________

19. Exmilitary – Death Grips
Claustrofobic şi de-a dreptul obsesiv-compulsiv, acest prim mixtape al colectivului din Sacramento e un carusel delirant pe care-l trădează doar excelenta producţie – domnul MC Ride nu are cum să fie un bolnav instituţionalizat, aşa cum pare adesea? Nu? Nu?!!

_____________________________________________________________________________

18. We’re New Here – Gil Scott-Heron & Jamie xx
Atât pentru efort, cât şi pentru rezultat, mai ales că e greu să găseşti ceva mai în ton cu zeitgeist-ul decât un tânăr infanterist din zona alternativă tratând cutremurătoarele meditaţii urbane ale recent răposatului Scott-Heron cu o detaşare şi o eleganţă cel puţin încântătoare.

_____________________________________________________________________________

17. Watch the Throne – Jay-Z & Kanye West
E inferior ultimelor propuneri individuale ale celor doi clasici în viaţă, dar e incontestabil, voios şi instantaneu fredonabil. „Otis” e un festin al artei sampling-ului, iar „Gotta Have It” e mai contagioasă decât răceala de sezon.

_____________________________________________________________________________

16. Helplessness Blues – Fleet Foxes
Pecknold & Co. iau reţeta incredibilului debut omonim de acum trei ani şi o asezonează cu niscai referinţe suplimentare din anii ’60 şi versuri în spiritul vremurilor, păşind cu dreptul pe teritorii inaugurate de trupe ca Arcade Fire: „So now, I am older/ Than my mother and father/ When they had their daughter/ Now, what does that say about me?”.

_____________________________________________________________________________

15. Eye Contact – Gang Gang Dance
Liz Bougatsos şi colegii ei îşi fac veacul pe tărâmul în care muzica world, trance-ul şi drăgălăşeniile pop se întâlnesc şi îmbrăţişează în cel mai infecţios cocktail imaginabil pentru un festival de secol 21. Că reuşesc să fie la fel de convingători şi pe înregistrările de studio e un miracol modern.

_____________________________________________________________________________

14. Space Is Only Noise – Nicolas Jaar
Unul dintre marii tineri producători de muzică electronică ai vremii oferă unul dintre marile albume neprietenoase ale vremii. Şi ce e mai interesant, în ziua de azi, decât un DJ/vocalist neprietenos şi claustrofobic? (Un al doilea astfel de muzician, după cum veţi vedea)

_____________________________________________________________________________

13. Tomboy – Panda Bear
Unul dintre părinţii albumului definitoriu al anului 2009 (Merriweather Post Pavilion, de Animal Collective), Noah Lennox rămâne mult deasupra legiunilor de imitatori în convingerea fermă că armoniile a la Beach Boys, filtrate printr-un reverb de catedrală, rămân cea mai bună metodă pentru exorcizarea maturităţii şi îmbrăţişarea izolării. Refuz să cred că asta e o găselniţă şi atât!

_____________________________________________________________________________

12. El Camino – The Black Keys
Insule de testosteron într-un ocean de efebi melodramatici cu laptopuri la subţioară, Dan Auerbach şi Patrick Carney sunt, în esenţă, tot nişte tocilari, doar că pasionaţi de blues şi (mai nou) rock’n’roll. Ca mândru non-rocker, faptul că reuşesc să rămână cool mă înciudează şi încântă în egală măsură.

_____________________________________________________________________________

11. Audio, Video, Disco – Justice
Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay sunt membrii Justice. Thomas Bangalter şi Guy-Manuel de Homem-Christo sunt „roboţii” din Daft Punk. Nicolas Godin şi Jean-Benoît Dunckel cântă în Air. Toţi artiştii electronici francezi au nume senzaţionale şi complicate. Cei de la Justice, de exemplu, au influenţe la fel de complicate pe ultimul disc, de la rock progresiv (bleah, nu?) până la mândria Italiei – Giorgio Moroder şi goblinii de la… Goblin. Am încercat să le urmez exemplul şi să bat recordul la substantive proprii pe secundă. Măcar o dată, să premiem literele mari!

_____________________________________________________________________________

10. Strange Mercy – St. Vincent
Încântătoarea şi ocazional înspăimântătoarea Annie Clark e la jumătatea topului pentru că nu ştiu ce vrea de la mine. Să fac abstracţie de extraterestra precizie a vocii ca să pot fi atent la aranjamente? Să ignor chitara de dragul acelor ritmuri magistral executate de McKenzie Smith sau programate de John Congleton? Să devin febril în timpul refrenelor pentru că ştiu că urmează acele bizar de satisfăcătoare twist-uri de final? Strange Mercy, într-adevăr!

_____________________________________________________________________________

9. Gloss Drop – Battles
M-am chinuit mai mult decât aţi crede (şi decât ar fi normal, bineînţeles) să încerc să pun Gloss Drop în propriul lui clopot de sticlă şi să nu îmi tot mormăi în barbă: „Îl vreau pe Tyondai Braxton şi vreau «Mirrored», partea a doua!”. Şi, iată, am reuşit! Avem „Ice Cream” pentru curioşi şi „Sweetie and Shag” pentru cei care ŞTIAU că cei trei Battles au şi un strop de delicateţe undeva în corpurile lor de automatoni.

_____________________________________________________________________________

8. House of Balloons – The Weeknd
Oare e vreun distih mai potrivit pentru acest voyeuristic început de deceniu decât obsedantul „He’s what you want/ I’m what you need”? Şi asta e doar o mostră din capacităţile absolut neliniştitoare ale tânărului canadian Abel Tesfaye de a îmbăia un R&B hipnotic în reverii de prădător sexual.

_____________________________________________________________________________

7. Nine Types of Light – TV on the Radio
Nimeni nu pare îndrăgostit de acest neaşteptat de luminos disc al găştii Sitek&Adebimpe&Malone&Bunton, ceea ce îmi transformă pasiunea pentru el într-o misiune de onoare. Să nu îmbrăţişezi ceea ce e, în mare, o distilare a emoţiilor din sclipitoarele elegii „Family Tree” şi „Lovedog” de pe precedentul „Dear Science” e picătura de cinism care umple paharul! Da, sunt defensiv şi arţăgos, dar ce e mai nimerit în 2011, anul mişcărilor „Occupy” şi al dictatorilor răposaţi, decât dansul „Do the no future! Do the no future!” din “No Future Shock”?

_____________________________________________________________________________

6. Hurry Up, We’re Dreaming – M83
DACĂ URMĂTOARELE CINCI ALBUME NU AR EXISTA, ATUNCI ACESTA AR FI ALBUMUL ANULUI! LOGIC, NU? HAHA, DOAR VOIAM SĂ SUBLINIEZ CĂ 2011 A FOST UN AN SENZAŢIONAL ŞI ŢIP PENTRU CĂ DE 22 DE PIESE ÎNCOACE ASCULT CUM ANTHONY GONZALEZ REUŞEŞTE SĂ FIE MAI BOMBASTIC DECÂT JAY-Z ŞI KANYE ŞI MAI POP DECÂT TOŢI ARTIŞTII DIN ACEST TOP LA UN LOC ŞI MAI CATOLIC DECÂT PAPA. HAHA, GLUMESC, MIDNIGHT CITY, OOO DA!

_____________________________________________________________________________

5. James Blake – James Blake
Tânărul englez (la care făceam trimitere în încheierea comentariului la Nicolas Jaar, da, pentru că-s amândoi producători, fiţi gentili) e, fără doar şi poate, revelaţia anului. Dacă găsiţi vreo alternativă la clişeul precedent pentru a descrie un DJ cu voce de catifea care construieşte himere soul din cenuşa dubstep-ului (ce pare, în rest, să-şi fi dat obştescul şi necesarul sfârşit), atunci le aştept cu drag.

_____________________________________________________________________________

4. w h o k i l l – tUnE-yArDs
Ce bijuterie! Ce exaltare! Ce voce şi ce „glazură” instrumentală! Vă jur că nu aţi mai gustat de mult o astfel de prăjitură, iar domnişoara Merrill Garbus e mai preţioasă pentru industria muzicală decât curentul electric care-i alimentează loop station-ul! Unde mai pui că deschiderea de album e cel mai frumos imn al dezrădăcinaţilor de pretutindeni: „My Country ’tis of thee, sweet land of liberty, how come I cannot see my future within your arms?”.

_____________________________________________________________________________

Pentru că nu pot să fac un podium ca la carte – nu pot şi pace! – urmează albumul anului, apoi albumul anului şi, în fine, albumul anului. În ordine alfabetică!

Bon Iver – Bon Iver

Father, Son, Holy Ghost – Girls

Kaputt – Destroyer

Tatăl, fiul şi sfântul duh – că bine le zice torturatul Christopher Owens de la Girls -, iată Sfânta Treime a anului, după absolut umila mea părere. Unde Justin Vernon inventează oraşe mari cât nişte continente, Owens inventează noi cuvinte pentru sinceritate („Forgiveness” e obligatoria piesă sfâşietoare de sfârşit de album, an, mileniu, orice) iar Dan Bejar inventează singurul (!) mod prin care plăceri vinovate ca solo-urile de saxofon şi flaut şi muzica lounge pot fi coagulate în jurul unui manifest hedonist mai eficient decât beţiile, hainele colorate şi auto-compătimirea.
A inventa e, de fapt, cuvântul-cheie în anul „tumblr-izării” de care se plânge rapper-ul Drake („Take Care” e menţiunea onorabilă a topului de faţă), pentru că cele trei discuri de mai sus sunt cele mai elocvente exemple de pionierat derivat din „furt” graţios, de însuşire a pastişelor de tot felul întru producţia unei muzici cu care părinţii şi bunicii şi străbunicii noştri nu au avut norocul să fie contemporani. Fie că sunteţi sau nu de acord, hai să ne bucurăm un pic de 2011 şi plăcerile lui ireverenţioase. La mulţi ani!

Tags: best of 2011, cele mai bune albume 2011, full-image, top albums of 2011

Category: Best of 2011