n-am sa fiu ipocrit. Jumatate din motivul pentru care merg la concerte consta in activitatea de observare a faunei feminine care misuna nestingherita, in libertate. Ca un adevarat biolog, comand o halba, ma asez cuminte pe un scaun, de unde incep sa culeg cu atentie chipuri pentru frumosul insectar ce-l port cu mandrie in minte. Cateodata, chiar si culegerea unui exemplar viu are sanse de a conduce la o experienta stiintifica remarcabila.

Cealalta jumatate a motivului, tine de amorul pentru muzica propriu-zisa, care ne-a crescut si educat, si datorita careia astazi nu vindem shaorme. Iar in ce priveste participarea la muzica cantata live exista o suma de atribute care nu pot fi regasite pe nici un album live sau concert pe dvd. E transpiratia de pe fetele celor din jur, freamatul inghesuit al celor patru alte corpuri de care te atingi simultan, boxele care urla la jumatate de metru de tine, basul si cu toba mare.

Luand in calcul influenta separata a celor doua parti ale motivului pentru care merg la un concert, pot discerne la final, in functie de directia care a prevalat, daca reprezentatia a fost una care sa merite. Daca dupa o piesa sau doua, stau mai mult cu gandul la insectar, consider ca artistul are o problema.

Aseara, in Mojo, a cantat trupa britanica Baddies. In deschidere a cantat trupa romaneasca The Mono Jacks. Despre care, un tanar care m-a insotit, a afirmat cu mult haz, insa usor ranchinos: „Cand ma uit la baietii astia, mi se pare atat de usor sa fii Michael Jackson!” The Mono Jacks, sa stii ca ai un tobosar bun, chestie foarte importanta. Doru Trascau, vocalistul, e la fel de autentic si simpatic ca si acum zece ani, cand canta in fusta alaturi de o gagica splendida la chitara, in AB4.

Ok, si-acum ca v-am adus pana aici, sa le multumim celor care au fost la concert si sa-i rugam sa ne lase putin cu ceilalti. In ciuda laudelor pe care le-au primit de la The Guardian si BBC, Baddies e cu siguranta o trupa mica din UK. Insa dragi fete si baieti, aseara ati pierdut o trupa mare. Pentru ca e impresionant sa poti fi martor la ce dezlantuie o trupa tanara de la ei. Sunet, sunet, sunet! Sunet cum n-am auzit la nimeni de la noi. Sunet plin, de trupa mare. Stiu, e dezgustator sa apreciezi pe cineva prin prisma lamentarilor si frustrarilor proprii.

Deci si in concluzie, numarul 1, Baddies au fost profesionisti. Au venit cu sunetist si manager. Si-au legat cu scotch chitarile, conexiunile intre efecte, cablurile de chitari.
Numarul 2, Baddies au fost energetici. Au sarit, au strans din falci, au urlat, au punctat. Iar chestia asta s-a transmis imediat, e superb sa vezi ca trupa are incredere in ea si in muzica pe care o vinde.
Iar numarul 3, si cel mai important, Baddies au comunicat cu publicul, dadada, in sfarsit! Frumos, onest, cuminte. Au zis de Dan Petrescu la inceput (sau asa mi s-a parut). S-au uitat in ochii cetatenilor din public. Au venit aproape si au cantat la 5 centrimetri in fata unei gagici din primul rand. Si fara sa dea vreo clipa senzatia ca s-ar forta, ca au gandit-o dinainte. Ah, un deliciu. Dupa vreo ora si ceva, concertul era gata iar formatia de cover-uri se intindea cat era de lata, pe scena.

Chiar nu mai conta, pentru ca eram incantat. Pentru o ora si jumatate, uitasem complet de pasiunea pentru biologie.

La ora 00:35, acelasi Michael Jackson de mai sus canta in difuzoare celebra „E alba, e neagra”. Lumea dansa cu chef. Poate totusi nu-i chiar atat de usor sa fii MJ.

Film: It Might Get Loud
Regia: Davis Guggenheim
Aparut pe 5 septembrie 2008

It might get loud are la baza toate coordonatele unui film porno de nisa.
Aduce impreuna, intr-un threesome trepidant, trei, foarte mari si potenti chitaristi: Jimmy Page – Led Zeppelin, The Edge – U2 si Jack White – The White Stripes, The Raconteurs, The Dead Weather.
Timeline-ul este retrospectiv, cei trei sunt urmariti pe rand de la locurile din care au inceput pana la momentul in care isi dau mana intr-o hala din Los Angeles.
Actiunea este piperata constant de tot felul de jucarii cu nume exotice: Gibson, Fender, Memory-Man, Hiwatt.
Iar punctul culminant este la final, cand cei trei cad deodata si deopotriva in pacat, lasand la o parte orice rusine.

Regizat de Davis Guggenheim (An Inconvenient Truth, dar si pilotul noului Melrose Place), filmul de fata este un tribut simplu si delicat adus celui mai curtat, adorat si maltratat articol de produs haos din istoria muzicii: chitara electrica. Cei trei chitaristi prezenti sunt reprezentantii ultimelor trei generatii de rock’n roll. Jimmy Page este masculul alfa al trio-ului, gentleman-ul britanic perfect, pe deplin stapan pe pozitia sa de Rock God. The Edge este irlandezul candid, arhitect de sunete, fan al tehnologiei care impinge creativitatea. Jack White este pustiul pus pe scandal, mereu incruntat si intr-o lupta continua cu chitara.

Veti putea vedea inregistrari cu Jimmy Page cantand la 15 ani si o sa-l puteti asculta in timp ce rememoreaza uimit, vremurile in care nici macar al patrulea album Led Zeppelin, nu a primit mai mult de un paragraf in presa de atunci.
The Edge va decoji melodiile U2 de straturile de efecte, reducand armonii ce pareau sa iasa din zeci de instrumente, la cateva note.
Jack White va prezenta una dintre noile sale chitari, custom-made, cu microfon incorporat si va povesti cum in copilarie dormea pe podea pentru ca si-a scos patul din camera, pentru a acomoda doua seturi de tobe.

It Might Get Loud a avut premiera in septembrie 2008. Sa ne bucuram, in sfarsit, filmul se gaseste.

The 12 year break is over & school is back in session. Sign up now. Knights of the Soundtable ride again! www.soundgardenworld.com

Acesta este mesajul postat pe Twitter de Chris Cornell, vocalistul legendarei trupe grunge a anilor ‘90, imediat dupa intrarea in 2010. Pacaleala sau nu, site-urile muzicale freamata, nostalgicii suspina, Timbaland isi roade unghiile, iar noi ne bucuram ca anul a inceput repede si optimist.

Decat sa acceptam anul viitor ca am gresit, mai repede facem o erata anul asta. Trecem cu grebla o ultima data prin pasunea cu albume si va prezentam repede o mana de artisti ignorati, cum altfel decat pe nedrept, de catre WETPAPER.

Julian Plenti – is…Skyscraper

Pe langa ca este un zgarie-nori, Julian Plenti este numele de scena si al doilea proiect al lui Paul Banks, vocalistul trupei Interpol. Merita o tura, tipul e un talent fin, convingeti-va cu prima piesa de pe album, cea din clipul de mai jos. E articulata delicat, muzical si liric. Si daca coerenta pare sa nu se intinda chiar pe intreg albumul, e o invitatie foarte buna pentru a descoperi Interpol.

______________________________________________________________________

Yeah Yeah Yeah’s – It’s Blitz

Poate cel mai sexy album al anului, It’s Blitz, mi-a dat de multe ori trairi onirice perfect adolescentine. Se facea ca-mi place sa dansez, sa dansez, sa dansez, tot mai sus, mai sus, suuus. E o combinatie absolut pagana de rock cu disco, de scandal cu tandrete, de glam cu transpiratie. Dar probabil ca stiti deja.

______________________________________________________________________

Dirty Projectors – Bitte Orca

Bitte Orca inseamna in nemteste, un brutalment “Te rog Balena”. Ei bine, asa-i tot albumul. Surprinzator, sincopat, pe cinspe voci, din Brooklyn. Va spun, cartierul asta incepe sa duduie, devenind usor, o optiune de emigrare. Ia sa vedem daca o sa mai iau viza pe faza asta.

______________________________________________________________________

Grizzly Bear – Veckatimest

In primul rand Grizzly Bear sunt tot din Brooklyn (ce spuneam mai sus?). In al doilea rand, Jonny Greenwood, chitarist la Radiohead, si compozitor-extraordinaire, a spus despre ei ca sunt trupa lui preferata. In al treilea rand cred ca e nevoie de mai multa incredere, asa ca va invit, d__i j_s cu incredere.

______________________________________________________________________

Jay-Z – The Blueprint 3

Omul asta are o avere de 150 mil$. Si in ultima vreme canta live de parca ar avea toti banii la el. Orchestra, full-band, doi tobosari, plasme si nenorociri, si multa, multa pofta. La 41 de ani, domnul Beyonce e mai proaspat si mai energetic ca oricand, si daca inca no te gusta hip-hopo, ai putea sa incepi cu albumul de fata, un fel de hip-pop-hop.

______________________________________________________________________

Animal Collective – Merriweather Post Pavilion

Experimental, Neo-psychedelia, Psychedelic pop, Freak folk, Indie rock, Analog Electronica, West African Rhythms, Echoplexed Dub Ambience. Deci?

______________________________________________________________________

Elbow – Asleep in the Back

Cea mai rabdatoare, antistar, cu un urias simt al realitatii, trupa pe care o stiu, cu cel mai vocalist poet textier Guy Garvey, si-a reeditat albumul cu care a debutat in 2001. Pe cat se poate, ascultati la casti. Cel mai bun album din 2009!? La multi ani, 2010!

Artist: The Mars Volta
Album: Octahedron
progressive rock, psychedelic, hard-rock
Aparut pe 23 iunie 2009

La inceput doar deranjat, porcul grohaie nemultumit de trezirea intempestiva si la o ora greu de alaturat numelui sau. E inca noapte, zapada pocneste sub pasi, un rest de luna da contur copacilor din curtea din spate. Centrii nervosi incep sa i se activeze o data cu primele palme pe crupa, repede transformate in varfuri de bocanc inghetat, confirmare a faptului, ca nu, nu din cauza unui bonus alimentar cei patru barbati il scot afara.

Nu e timp pentru negocieri, doi il prind de cate o ureche, al treilea de coada, iar al patrulea pregateste un lighean. E primul moment in care animalul, medaliat cu bronz la concursurile de inteligenta, isi compune celebrul urlet. E descrierea exacta a constiintei mortii, exprimata in unde acustice. Degeaba te smucesti, degeaba te opintesti, drag prieten. Ai 200 de kilograme inutile. Ce-ai iubit mai tare, aia te omoara. Mori din dragoste.

Adrenalina il ajuta intrucatva, doi dintre barbati se dezechilibreaza, aburii efortului se intetesc, obrajii sunt rosii vinetii. Insa o data trantit la pamant, cu geunchii celor trei pironindu-i grumazul, porcului nu-i mai ramane decat muzica. Incep cele mai dramatice 10 secunde din istoria sonora a lumii. Calaul are o clipa de ezitare, ii spune animalului pe nume, rugandu-l sa se linisteasca, si asigurandu-l ca e gata indata. Stai Fane, stai, staaaai, stai ca-i gata indata, stai..

Cand primii centrimetri de cutit ii patrund in gat, si dintre brazi improasca primele raze de lumina, Fane mai are timp de un singur tipat. Pe care daca ai bafta sa-l auzi cand esti copil, cu suflet fin, ala esti.

In 1940, Frank Sinatra a dat tonul. Lumea incepea sa-i cumpere muzica. In timpul vietii sale, Sinatra a vandut peste 250 de milioane de albume. Din ‘40 pana in prezent, in USA si UK, media aparitiilor muzicale este de 50 de albume pe saptamana. Adica 2500 pe an. Daca inmultim cu 69 de ani (din 1940), obtinem un numar de 179.400 de albume. La o medie de 10 piese pe album, in ultimii 70 de ani, ne-am imbogatit cu 1.790.400 de cantece, gratie doar anglo-saxonilor. In ciuda caracterului usor monocrom, statistica ramane o stiinta pe cinste.

In 2005, la minutul 11.16 al unuia din cele aproape doua milioane de cantece, s-a petrecut ceva. Eram cu castile pe urechi, incercand mai mult din obligatie sa inteleg ceva din trupa pe care un bun prieten mi-o recomanda furibund. The Mars Volta. Ascultam deja al doilea album si eram pe cale sa cedez. Aveam in cap un fel de Terminator 1,2 si 3 dat pe highspeed. Si poate doar pentru ca mai aveam de stat vreo doua ore pana la inchiderea editiei ziarului la care lucram, mi-am luat urechile-n dinti, si-am decis sa trec si prin ultima piesa, Cassandra Gemini, 31:42 lungime. Putin distrat, cu mana pe refresh-ul de la mail, asteptand ce nu mai avea sa vina, am trecut zambind peste primele zece minute.
Insa in mai putin de un minut, subconstientul avea sa-mi ridice parul de pe ceafa, sa-mi creasca pulsul si sa-mi inghete mana pe tastatura. Eram din nou sub plapuma, transpirat, cu perna stransa in jurul capului, retraind marsul funebru al porcului Fane, tarat de urechi, impins din spate, catre moarte. Am inchis ochii, paralizat de o concluzie suficient de naiva, ca sa-mi para perfect, rotund, adevarata. Ascultam momentul care vestea sfarsitul, inutilitatea fara echivoc a oricarei alte manifestari muzicale.

In ciuda distantei pe care am luat-o intre timp fata de concluzia respectiva, mi se intampla de prea multe ori si astazi, sa-mi iau doza de 11.16. Sunt doua minute de dramatism muzico-cinematic teribil.

Intre timp, The Mars Volta a crescut intr-una din perlele cele mai stralucitoare ale rockului progresiv. Iar anul acesta, daca nu i-ati ascultat pana acum, e cel mai bun moment pentru a va lasa inghititi. Octahedron, noul lor album, se vrea a fi, conform spuselor liderilor trupei, o incercare de album acustic. Nu are nici un rost sa vi-l descriu. E versiunea light a tuturor razboaielor compuse in trecut. Dar e la fel de inovator, ridicol, dansant, sincopat, latino, sexy, dramatic.
Go, dig, deep.

P.S.: Anul trecut am fost la Londra pentru un concert Mars Volta. Din care nu mai tin minte foarte multe, pentru ca pe la jumatate, in mijlocul mareelor de sange, am adormit tun. Poate ca Fane m-a iertat totusi, si intr-un final, dupa multi ani, m-a lasat sa dorm.

Pe 2 decembrie a fost publicata lista nominalizatilor pentru premiile Grammy pe 2009. Nominalizarile au fost facute pentru inregistari facute in perioada 1 octombrie 2008 – 31 august 2009. Am selectat din lunga lista cateva categorii, unele pentru amuzament, iar unele al caror rezultat chiar ne-ar interesa.

Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc pe 31 ianuarie 2010 in Los Angeles. Pana atunci, va invitam sa ne dam cu parerea.

Song of the Year

• Poker Face – Lady Gaga
• Pretty Wings – Maxwell
• Single Ladies (Put A Ring On It) – Beyoncé
• Use Somebody – Kings of Leon
• You Belong With Me – Taylor Swift

Bogdan Stamatin: Beyonce a luat 7 trofee pana in prezent, Kings of Leon au luat unul in iarna 2009 pentru Sex on Fire deci nu cred ca mai pupa altul in curand, asa ca banii mei sunt pe Lady Gaga. Asta in cazul in care se poate abtine, si n-o sa-si adauge in garderoba de scena elemente de maso, scato, necro, pana la decernare. Juriul e totusi, cat se poate de american.
Bogdan Bugoiu: Nu stiu cum sunteti voi, insa eu nu ma mai mir demult cand vad in lista pentru Song of the year. Probabil ca lupta stransa se da intre Lady Gaga si Beyonce. Si cred ca o sa castige Beyonce. Asa cum si-ar dori si Kanye West.

Best New Artist

• Zac Brown Band
• Keri Hilson
• MGMT
• Silversun Pickups
• The Ting Tings

BS: Nu suport artistii noi, nu stiu cine sunt oamenii astia, ajutati-ma.
BB: Cunosc 3 nume din lista. Si nu-mi plac niciunii. Deci castiga MGMT.

Best Electronic/Dance Album

• Divided By Night – The Crystal Method
• One Love – David Guetta
• The Fame – Lady Gaga
• Party Rock – LMFAO
• Yes – Pet Shop Boys

BS:
BB: Multe absente notabile la aceasta categorie, cea mai importanta, The Prodigy. Cred ca o sa castige Gaga.

Best Rock Album

• AC/DC – Black Ice
• Eric Clapton and Steve Winwood – Live from Madison Square Garden
• Green Day – 21st Century Breakdown
• Dave Matthews Band – Big Whiskey and the GrooGrux King
• U2 – No Line on the Horizon

BS: Stiu, e deplorabil. Aproape ca-l simpatizez pe Clapton. Va castiga varianta comoda, asa, ca sa nu comenteze nimeni. U2.
BB: Green Day, U2 si Dave Matthews sunt “abonati” la categoria asta cam in fiecare an in care au un album nou. Ce s-a intamplat insa cu Coldplay? Castiga Green Day. Fara griji.

Best Rock Song

• The Fixer (Pearl Jam)
• I’ll Go Crazy If I Don’t Go Crazy Tonight (U2)
• 21 Guns (Green Day)
• Use Somebody (Kings Of Leon)
• Working On A Dream (Bruce Springsteen)

BS: Sanse mari sa ia Springsteen. Acest Obama alb al rockului clasic american, si-a lipit perfect albumul de alegerile lor din toamna, si e pe mare revenire de vreo doi ani. Go Pearl Jam, go!
BB: Tin cu Pearl Jam. Dar la un eventual pariu, banii i-as pune pe Green Day.

Best Rock Instrumental Performance

• A Day In The Life – Jeff Beck
• Warped Sister – Booker T. Jones
• Playing With Fire – Brad Paisley
• Mr. Surfer Goes Jazzin’ – Brian Setzer Orchestra
• Now We Run – Steve Vai

BS: Il simpatizez excesiv pe Jeff Beck, mi-e frica de Steve Vai, deci sanse mari pentru Brian Setzer.
BB: E bine sa-ti mai clatesti ochii cu niste nume “grele” din rock. Mizez pe Jeff Beck.

Best Hard Rock Performance

• War Machine – AC/DC
• Check My Brain – Alice In Chains
• What I’ve Done – Linkin Park
• The Unforgiven III- Metallica
• Burn It To The Ground – Nickelback

BS: Pun banu pe Alice in Chains. S-ar putea sa le dea un trofeu pentru moral asa, de revenire. Asta daca Nickelback, au bun simt si se retrag.
BB: Sunt placut surprins de prezenta Alice in Chanins in lista. Dar premiile nu merg pe surprize aici. Cred ca premiul il ia AC/DC.

Best Solo Rock Vocal Performance

• Beyond Here Lies Nothin’ – Bob Dylan. Track from: Together Through Life
• Change In The Weather – John Fogerty. Track from: The Blue Ridge Rangers Rides Again
• Dreamer – Prince. Track from: LotusFlow3r
• Working On A Dream – Bruce Springsteen. Track from: Working On A Dream
• Fork In The Road – Neil Young. Track from: Fork In The Road

BS: Cam greu, chiar si pentru juriu. Ii dai lui Dylan, o sa urle Springsteen. Ii dai lui Young, Prince face scandal si da comunicat de presa ca se retrage. Cine-i Fogerty asta?
BB: E amuzant cum in lista asta au intrat doar “seniori”. Pacat ca nu pot primi premiul toti 5. Fogerty este ex Creedence Clearwater Revival. Premiul il ia Dylan. Springsteen o sa aplaude si o sa zambeasca fals.

Best Alternative Music Album

• Everything That Happens Will Happen Today – David Byrne & Brian Eno
• The Open Door – Death Cab For Cutie
• Sounds Of The Universe – Depeche Mode
• Wolfgang Amadeus Phoenix – Phoenix
• It’s Blitz! – Yeah Yeah Yeahs

BS: Fara discutie, puneti mana pe telefon, sunati-va agentul, jumate de salariu pe Yeah Yeah Yeahs. Prea bun sa nu pupe un Grammy.
BB: Foarte subtire lista. Tin cu Byrne&Eno. Dar Karen O va castiga.

Best Contemporary Jazz Album

• Urbanus – Stefon Harris & Blackout
• Sounding Point – Julian Lage
• At World’s Edge – Philippe Saisse
• Big Neighborhood – Mike Stern
• 75 – Joe Zawinul & The Zawinul Syndicate

BB: de ascultat

Best Jazz Instrumental Album, Individual or Group

• Quartet Live – Gary Burton, Pat Metheny, Steve Swallow & Antonio Sanchez
• Brother To Brother – Clayton Brothers
• Five Peace Band — Live – Chick Corea & John McLaughlin Five Peace Band
• Remembrance – John Patitucci Trio
• The Bright Mississippi – Allen Toussaint

BB: “de ascultat” partea a doua

Best Rap Album

• Universal Mind Control – Common
• Relapse – Eminem
• R.O.O.T.S. – Flo Rida
• The Ecstatic – Mos Def
• The Renaissance – Q-Tip

BB: Oare ce s-a intamplat cu Jay-Z si MF Doom?

Best Rap Solo Performance

• Drake – “Best I Ever Had”
• Eminem – “Beautiful”
• Jay-Z – “D.O.A (Death of Auto-Tune)”
• Kid Cudi – “Day ‘N’ Nite”
• Mos Def – “Casa Bey”

BS: Jay-Z a rupt locul cu Blueprint 3. Ce-nseamna domle o femeie puternica in spate…
BB: Banii sunt pe Jay-Z

Continue Reading

Artist: Norah Jones
Album: The Fall
jazz, blues, pop, soul, folk, country
Aparut pe 17 noiembrie 2009

Doamnelor. Zgariati-ma. Dar e destul de clar de la prima auditie. Norah Jones are o problema. In ciuda zecilor de milioane de albume vandute, ultima ei creatie, The Fall, sufera. Sufera chiar de lipsa numelui pe care-l poarta pe coperta. Domnisoara care acum ceva ani ne catifela cu un simplu si senzual Come away with me, pare a nu se mai putea dezlipi de zona de confort lirico-acustic care a impus-o. Si nu ar fi o problema. Insa vibe-ul ultimului album, muzica si versul, in ciuda producatorului Jacquire King (Kings of Leon, Tom Waits), te adoarme inainte sa te trezeasca.

Albumul are 13 piese, iar pana la a saptea, “It’s Gonna Be”, ai timp sa jonglezi bibelourile bunicii cu ochii inchisi, pe o funie intinsa intre TNB si Universitate. Nimic nu te va perturba. E un soft-pop depersonalizat, cuprins de lentoare, care in ciuda interpretarii precise, pare a avea tonusul unei cepe scoase dupa jumatate de an din cutia de legume a frigiderului. Versurile sunt pline de suferinta cosmopolitana, pe principiul “give’em what they want to hear”: Something by the way he touched me, Was so slow.. I’m feeling lonely. Brrrr…

Salvarea vine partial in ultimul track, Man of the hour, o piesa cu umor, in care Norah isi pune destinul I like the way you lead me when we go outside and walk si sentimentele I chose you, because you’re sweet and you give me lots of lovin’ and you eat meat, in bratele generoase si pline de blana ale, probabil, potaii de pe coperta.

Vina poate fi a oamenilor in costume ai casei de discuri EMI, care si-au dorit inca un album targetat pe suferintele emotionale ale sexului slab, dar educat, in prag de 30 de ani. In acelasi timp, e posibil ca ambitia Norei de a compune personal toata muzica sa fie, deocamdata, putin prea mare.
Sau poate e doar indragostita.

In aceasta nota optimista, inchid prin a va recomanda, pe cineva, care sumarizeaza simplu tot ce-am scris mai sus. O cheama Fiona Apple, iar in 2005, canta cam asa: Give us something familiar / Something similar / To what we know already / That will keep us steady / Steady going nowhere

Asculta direct Man of the Hour

Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?

Pearl Jam – Backspacer
Alternative rock
Aparut pe 20 Septembrie 2009, la Monkeywrench

Nu, nu, stai o clipa. Hai sa lamurim de la inceput. Ca dupa aia ne imprietenim, iar la un moment dat o sa spui ca nu te asteptai, ca nu mai sunt ca la inceput, ca aveau alea dreptate cand spuneau ca ochii-mi sunt albastri doar pentru ca in spate e o mare balta.

Asa, deci cum ar veni, cand ceva e-ntunecos, lasati-ma s-arunc niste lumina.
Noi, contributorii acestui site pacatuim de o mare si nesanatoasa afinitate pentru o trupa anume.
Si cu toate ca nu am afirmat vreodata ca recomandarile pe care le facem se intalnesc cu obiectivitatea, in ce priveste absolut cea mai frumoasa trupa de pe lumea asta, mi-e teama ca vom recomanda inclusiv cantecele de la gradinita unde dorm copii lor. Si pentru ca tot e atat de frig, imi vine sa arunc cu niste foc peste. Doamnelor, domnilor, mai gagicilor, bai baieti:

Pearl Jam. Asta pentru ca daca ceva-i pierdut, vreau sa-l recastig. Probabil ca e o forma de atasament sentimental pentru tineretea care incepe sa nu mai fie. Probabil pentru ca Eddie Vedder e cel mai integru, onest si pasional comunicator dintre vocalistii comunicatori. Sau Mike McCreaddy e cel mai zeu dintre toti chitaristii care-si dau capul pe spate, arcuindu-se, la solouri. Ori din cauza lui Stone Gossard, cel mai candid si anonim chitarist care a scris aproape toata muzica de pe legendarul multiplatinat album Ten? Sau o fi Jeff Ament de vina, basistul retras, cu privire lina, care sta pe skate toata ziua, acum cand e demult trecut de 40 de ani? Matt Cameron, fost tobosar la Soundgarden, cu grimasa de maxilar cand puncteaza pe premier?

Acum trei ani, agatati de barele balconului unei sali de sport din Viena, la finalul concertului lor, am ramas nemiscati pentru o mana de secunde. Extazul se transforma in durere, aveam lacrimi pe la colturi, si traiam cea mai nemernica senzatie de abandon. Ei incheiasera, si o data cu ei se incheia si “tineretea” mea. Toate fetele dansate pe Black, toate urletele de la reuniuni pe Alive. Imponderabilitatea disparuse. Luminile se aprindeau, lumea mergea spre iesire. Rezolvarea a venit insa tot din partea lor.
Au ales Bjork pentru exit-song. Joga.
Era turneul pentru albumul self-titled. Un album de revenire, teme politice anti-Bush foaaarte pronuntate, World Wide Suicide.

Dupa trei ani, pe 20 septembrie, cu doua numere inaintea zilei mele de nastere, Pearl Jam a scos un nou album – Backspacer. La fel ca in momentul aparitiei ultimelor doua albume, l-am urat din prima. I-am hulit, i-am acuzat pentru a mia oara ca nu sunt in stare sa se reinventeze dracului odata, l-am ascultat de doua ori, m-am plictisit de moarte si l-am pus deoparte. Vroiam ca pentru prima oara in viata sa ma uit direct si obiectiv la Pearl Jam. Si mai mult decat atat. Aveam sa scriu un review despre albumul lor slab de anul acesta, sa-l leg de ultimele doua, si sa demonstrez pe scurt, ca Dumnezeu nu exista, iar iubirea e un lubrifiant pentru o viata unsa. Insa pentru ca regulile acestui site ne impun sa ascultam de minim trei ori un disc inainte de al recomanda, a mai fost nevoie de o ascultare.

Si ce album, mai fetelor, mai baietilor! Ce trupa! Ce pofta de cantat! Cum trebuie ca suna albumul asta live! Uau! Ce pofta pe primele patru piese! Ce amarala dulce pe a cincea! Ce om e Vedder asta! Cica “I’m a lucky man to count on both hands/ The ones I love”! Cica “I’ll sleep with the light on, in case she comes”! Ce de-a inima pe a cincea! Cica “Riding high amongst the waves/ I can feel like I/ Have a soul that has been saved/ I can feel like I’ve/ Put away my early grave”! Cat de misto! Va rog eu mult, ascultati-l in casti, cu versuri in fata, si apoi in masina vara cand o sa va plimbati prin lume, si apoi da-ti-l mai departe prietenilor si prietenelor!
Cica “I gotta say i now/ Better loud / Than too late”!

Deci cam asta-i si cu albumul asta… e foarte bun…

ce………?
“Is it so wrong to think that love can keep us safe?”

Asculta direct: The Fixer