Fantastic Mr. Fox (2009)
regia: Wes Anderson
distributie: George Clooney, Meryl Streep, Bill Murray, Willem Dafoe

Prima oara cand iti dai seama ca nu exista nici o lume secreta sub pamant ai deja mainile pline de praf si buricele degetelor sangerande in tarana. Nu ti-au dat nimic cu care sa sapi. Ti-au aratat doar locul si dupa 20 de minute de sapat iti dai seama ca esti mai ranit in zona plexului decat in palme pentru ca ai inteles : ai fost pacalit de aia mai mari. Nu exista nicio familie de vulpi sub copacul ala.

Dar nu toti cei mari sunt asa meschini.

Sunt unii care cu un pix in mana reusesc sa te faca sa intri in vizuina vulpilor, iar daca esti atent o sa le auzi vorbind.

In 1970, Roald Dahl intra in lumea vulpilor si scrie cartea pentru copii: Fantastic Mr. Fox. 37 de ani mai tarziu Wes Anderson incepe sa lucreze la ecranizarea acestei minunate fabule intr-o maniera duminicala care miroase a poale in brau si Holden Caulfield insurat. De mentionat ca, initial, Wes Anderson a inceput proiectul in 2004 alaturi de Henry Selick cel care regizat Coraline, o alta animatie remarcabila a anului 2009, dar colaborarea lor nu a rezistat asa ca Anderson continua singur. Ambele animatii folosesc tehnica stop-motion, o metoda care te introduce la nivel micro in lumea personajelor pentru ca totul este filmat in decoruri miniaturale cu personaje fotografiate frame by frame. Munca, nu gluma.

De ce e Fantastic domnul Fox?

Mr. Fox (George Clooney) este un vulpoi indragostit si salbatic. Ca orice vulpoi din lumea oamenilor, Mr. Fox renunta la salbaticie de dragul vulpitei Felicity (Meryl Streep) pe care o cere de nevasta in timp ce furau gaini din curtea unei ferme. Scena de amor clasic.

Felicity ii toarna un copil, Mr. Fox se cuminteste si se angajeaza la ziar, iar intr-o buna zi decide sa se mute intr-o vizuina penthouse dintr-un copac la marginea padurii.

Dar Mr. Fox nu e o vulpe obisnuita si cu atat mai putin una domestica. In venele lui curge sange salbatic, iar destinul sau este pe cale sa se schimbe, pentru ca el trebuie sa fure, sa incalce proprietati, sa isi umple vizuina cu gaini, curcani si cidru ca un recidivist romantic si fantastic de inventiv.

Firul povestirii se incinge, oamenii incep vanatoarea necrutatoare, iar Mr. Fox devine inca o data un proscris. Rock’n roll, baby! George Clooney face un rol perfect din voce. O voce facuta pentru a declansa un razboi de secesiune intre oameni si animale pe ecran (intre femei si barbati in sala de cinema).

Cine va invinge? Va invinge cine va sapa mai mult si va sapa mai mult cine iubeste mai mult. Deci cine va invinge ?

WETPAPER va recomanda Fantastic Mr. Fox si turta dulce. De vazut duminica dimineata inainte ca ea sa isi ia pilulele contraceptive, ca poate, cine stie, iti vine sa te cumintesti.

NINE
Regia: Rob Marshall
Cu: Daniel Day-Lewis, Marion Cotillard, Penélope Cruz, Nicole Kidman, Judi Dench, Kate Hudson, Sophia Loren
Scenariul: Michael Tolkin si Anthony Minghella
Premiera in Romania: 29 ianuarie 2010

________________________________________________________________________

Mastroiani_1963: BUZZ!

Fellini1920: Ha! Marcello! Come sta amore mio?

Mastroiani_1963:

Fellini1920: Ce se intampla, Marcello?

Mastroianni_1963: Federico, ai vazut Nine? Eu acum ma uit la el

Fellini1920: Nine?

Mastroianni_1963: Nine, da. e muzical.

Fellini1920: nu am vazut. eram prins cu nominalizarile la oscar si ma miram ca politist, adjectiv nu a intrat in selectie

Mastroianni_1963: lasa oscarurile, federico. pune mana pe sticla de chianti

Mastroianni_1963: a facut rob marshall un remake muzical dupa filmul nostru. ii spune nine

Fellini1920: stai sa imi iau un pahar

Mastroianni_1963:  lasa paharul, federico. bea direct cu sticla ca a inceput si in locul meu e daniel day-lewis si canta si face tractiuni la bara

Fellini1920: serios? uite nu m-am gandit sa te pun sa faci si tu macar o flotare in filmele mele. tu ai visat cu ochii deschisi de cate ori iti spuneam ca oamenii nu sunt baloane si nu ii legi de picior cu o sfoara si daca vor sa faca baie in fantanile publice, ii lasi

Mastroianni_1963: pe frigul ala? poti sa faci infectie urinara

Fellini1920: marcello, cine mai joaca in film?

Mastroianni_1963: in mod clar nu claudia cardinale sau anouk aimee

Mastroianni_1963: dar sa stii ca au imbracat-o frumos pe penelope si au legat-o cu sfori

Fellini1920: iar sfori? mereu vezi doar sfori

Mastroianni_1963: taci ca a aparut una mica. tarfa cum ar veni. saraghina. iti aduci aminte din copilaria lui guido?

Fellini1920: cine interpreteaza?

Mastroianni_1963: fergie

Fellini1920: cine?

Mastroianni_1963: fergie, federico. una piccola ragazza. molto buona!

Fellini1920: deci cum e?

Mastroianni_1963: ah, bruneta si putin creata. s-a cam ingrasat, dar tot are niste

Fellini1920: filmul marcello, filmul?

Mastroianni_1963: filmul? cam impaiat. nu are nicio forta in spate. muzica e pusa cu piciorul peste alunecarile in fantastic. nu mai miroase a panacotta. doar daniel imi mai aduce aminte putin de filmul tau.

Fellini1920: marcello, nu vrei sa ne uitam la oscaruri mai bine?

Mastroianni_1963: unde ?

Fellini1920: pe plasma mea

Mastroianni_1963: ti-ai luat plasma???

Fellini1920: da, voiam sa vad anticristul

Fellini1920: auzi, dar tu de unde ai auzit de Nine?

Mastroianni_1963: am vazut pe net. e un site, wetpaper.ro

Fellini1920: ah, romenii! che catzo!

________________________________________________________________________

	Daniel Day-Lewis	…	Guido Contini
	Marion Cotillard	…	Luisa Contini
	Penélope Cruz	…	Carla
	Nicole Kidman	…	Claudia
	Judi Dench	…	Lilli
	Kate Hudson	…	Stephanie
	Sophia Loren

Film: The Imaginarium of Dr. Parnassus
Regia: Terry Gilliam
Lansat in Romania pe 22 ianuarie

Daca esti tatal unei fete cu chip de papusa ruseasca si intr-o seara ploioasa gasesti sub Blackfriars Bridge din Londra un tanar atarnand in streang, nu te gandi sa il salvezi. Bea in continuare din sticla ta de whisky, pentru ca restul nu e decat un lant de capcane intinse de Diavol si s-ar putea sa iti pierzi fiica mai usor decat te-ai fi gandit.

“Ai grija ce alegi!” – asta pare ca sopteste Terry Gilliam in ultimul sau film, cocotat cu o portavoce in copacul mirarilor care infloreste crosetat pe ecranul salii de cinema.

The Imaginarium of Doctor Parnassus e povestea unui Faust betiv si mare amator de pariuri cu Diavolul. Doctorul Parnassus (Christopher Plummer) e un scamator care umbla prin lume in circul sau ambulant oferind oamenilor ocazia sa viziteze taramul propriei imaginatii. Parnassus se afla in posesia unei fiice de 16 ani (Valentina, interpretata de Lily Cole) care iti parjoleste creierul cu decolteul si fata ei ovala. Ea devine miza unui pariu intre Parnassus si Mr. Nick (Diavolul, jucat de Tom Waits) si la un moment dat… sala ofteaza :Uite-l pe Heath Ledger! Da. Ce frumos e! Atarna spanzurat sub un pod.

Intr-adevar, Heath intra in scena pe jumatate mort. Din nefericire el iese din acest film mort de-a binelea, iar Terry Gilliam este in fata unei situatii aproape fara iesire. Insa Maestrul Gilliam isi arata magia inca o data si introduce in filmul sau in locul bietului Heath nu unul, nu doi ci trei noi actori: Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrel devin fatete imaginare ale lui Tony (personajul lui Heath Ledger). Filmul isi pastreaza coerenta, lupta continua, efectele speciale inunda retina, iar Valentina… ei bine, Valentina o sa vedeti voi ce pateste daca mergeti la film.

Filmul are 2 ore si 2 minute, dar este un foc continuu de asteptari implinite si de imaginatie toxicomana marca Terry Gilliam.

Film: It Might Get Loud
Regia: Davis Guggenheim
Aparut pe 5 septembrie 2008

It might get loud are la baza toate coordonatele unui film porno de nisa.
Aduce impreuna, intr-un threesome trepidant, trei, foarte mari si potenti chitaristi: Jimmy Page – Led Zeppelin, The Edge – U2 si Jack White – The White Stripes, The Raconteurs, The Dead Weather.
Timeline-ul este retrospectiv, cei trei sunt urmariti pe rand de la locurile din care au inceput pana la momentul in care isi dau mana intr-o hala din Los Angeles.
Actiunea este piperata constant de tot felul de jucarii cu nume exotice: Gibson, Fender, Memory-Man, Hiwatt.
Iar punctul culminant este la final, cand cei trei cad deodata si deopotriva in pacat, lasand la o parte orice rusine.

Regizat de Davis Guggenheim (An Inconvenient Truth, dar si pilotul noului Melrose Place), filmul de fata este un tribut simplu si delicat adus celui mai curtat, adorat si maltratat articol de produs haos din istoria muzicii: chitara electrica. Cei trei chitaristi prezenti sunt reprezentantii ultimelor trei generatii de rock’n roll. Jimmy Page este masculul alfa al trio-ului, gentleman-ul britanic perfect, pe deplin stapan pe pozitia sa de Rock God. The Edge este irlandezul candid, arhitect de sunete, fan al tehnologiei care impinge creativitatea. Jack White este pustiul pus pe scandal, mereu incruntat si intr-o lupta continua cu chitara.

Veti putea vedea inregistrari cu Jimmy Page cantand la 15 ani si o sa-l puteti asculta in timp ce rememoreaza uimit, vremurile in care nici macar al patrulea album Led Zeppelin, nu a primit mai mult de un paragraf in presa de atunci.
The Edge va decoji melodiile U2 de straturile de efecte, reducand armonii ce pareau sa iasa din zeci de instrumente, la cateva note.
Jack White va prezenta una dintre noile sale chitari, custom-made, cu microfon incorporat si va povesti cum in copilarie dormea pe podea pentru ca si-a scos patul din camera, pentru a acomoda doua seturi de tobe.

It Might Get Loud a avut premiera in septembrie 2008. Sa ne bucuram, in sfarsit, filmul se gaseste.

Continue Reading

2010 se anunta un an interesant pentru cinematografele din Romania. Mistery, drama, action, horror, fantasy, adventures, thriller, romance – teme pentru toate mintile. Sa curga lista!

Continue Reading

Film: Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans
Regia: Werner Herzog
Aparut pe 6 noimebrie 2009

Ultimele semne seducatoare ale dementei lui Werner Herzog din productiile lui Harmony Korine (Julien Donkey Boy si Mister Lonely) anuntau o masa copioasa in sala de cinema. Dar daca iti pui camasa neagra si te pregatesti sa intri in biserica ca sa dai cu crucifixul de pamant cand mergi la filmul asta, mai gandeste-te. Pentru ca biserica e plina de iguane. Iisus nu mai vine si in loc de masa copioasa ti se ofera o supa lunga care abia pe la jumatate incepe sa arda pe hipotalamus.

Bad Lieutenant: Port of Call – New Orleans (tradus Pacatele unui politist) e povestea unui politist rau.

Varianta pe care o ofera Herzog este sora mai mica a unei realizari delirante pe care o semneaza Abel Ferrara in 1992. Iar daca e mai mica nu inseamna ca e mai simpatica.

Herzog e mai meticulos si mult mai optimist. Spre deosebire de Abel Ferrara, Herzog isi aseaza politistul (un Nicholas Cage perfect) in mai multe contexte. Are nevoie de un motiv pentru decaderea si goana dupa droguri a personajului sau si asta e momentul prelungit, preludiul care te adoarme in incercarea de a deveni familiar cu pistolul de la braul locotenentului rau. Abia apoi intri la sectia dezumanizare si incepe spectacolul: batrane amenintate cu Magnumul, crocodili loviti pe autostrada, iguane care calca peste cadavre, suflete care danseaza, cocaina si dreptate la intamplare. Practic nebunia este privita cu coltul ochiului si e lasata sa zburde libera pe strazile din New Orleans strunita de revenirea lui Nicholas Cage printre cei vii. Ultima data cand a fost vazut viu voia sa paraseasca Las Vegas-ul.

In filmul lui Abel Ferrara, evolutia locotenentului e mult mai dramatica. Harvey Keitel este tatal tuturor locotenentilor rai din lume si joaca de parca ar fi ultimul lui rol. Crima investigata sub regia lui Ferrara este una cu improvizatii mistice. Locotenentul nu vede iguane. Halucinatiile lui sunt mistice. Iar rautatea lui Harvey e mai profunda (aparent), pentru ca e contrabalansata de Iisus Christos in persoana. Jocurile de noroc il duc pe Harvey Keitel la Judecata de Apoi, pe Nicholas Cage nu il duc nicaieri. Nicaieri spectaculos cu toate ca merge si el internat la sectia labili psihici amuzanti.

Locotenentul cel rau al lui Herzog va avea copii si dupa ce termina investigatiile, pentru ca Herzog e mai vesel si il lasa sa traiasca cu Magnumul la brau mai departe.

Pe scurt, filmul lui Werner Herzog pare un ceai dansant pe langa delirul lui Abel Ferrara, dar merita. Merita chiar si nominalizarea pe care a primit-o anul acesta la Festivalul de la Venetia.

Iata si cateva diferente in registrele celor doi autori.

Bad Lieutenant (Abel Ferrara, 1992)

Aici, aici si mai ales aici

Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans (Werner Herzog, 2009)

Mi-a placut Eternal sunshine of…
Si tie ti-a placut. Si ei. Mai ales ei.

Felul in care isi cumpara Jim Carrey loc de veci dupa loc de veci pentru amintiri, pana se transforma intr-un loc cu verdeata: de neuitat. Identificarea cu dorinta neimplinita de a uita nefericirile este unanima si evident sanatoasa. Ca script, Kaufman o rezolva premiant si touching inventand un aparat de sters memoria si imediat acestui truc apar confuziile. Confuziile printre care se plimba cu o eleganta si usurinta remarcabile.
Mie imi e greu chiar sa imi aduc aminte ce s-a intampla in filmul asta, overall.

De fapt dramele lui Charlie Kaufman provin din confuzii. Te imbiba cu posibilitati, dar posibilitatile nu duc spre ceva sanatos. Dupa cum se vede si in Being John Malkovich sau in Adaptation. Confuzie in confuzie din alta confuzie. Schizofrenie cu tutu negru. Dublu tutu. Triplu.

At the height of his empire of confusions Charlie Kaufman vine cu o noua propunere:

SYNECDOCHE, New York (2008)

Charlie Kaufman – producator, scenarist si regizor (plus ca a intrat si peste soundtrackul filmului)

Tot despre posibilitati e vorba si aici si despre confuzii si un sir lung de nefericiri ale unui dramaturg muribund, Caden Cotard (un Philip Seymour Hoffman ca o balerina de portelan intr-o cutie muzicala mare pe care i-o populeaza Kaufman. Cu femei.)
Sirul nefericirilor si decaderea lui Caden Cotard incepe cu femei si se termina cu femei. Pare ca femeile ii dau voie sa traiasca si femeile il omoara, fapt care la final devine concret si foarte frumos modelat de Kaufman in poveste.
Ma intreb daca ar fi avut un fiu in loc de fiica, oare ar fi scapat mai usor?

Lumea devine o scena, iar personajele din film se tot dedubleaza, se detripleaza atat de mult incat am crezut la un moment dat ca o sa apara si Charlie Kaufman in persoana sa inchida jocurile. Povestea se degradeaza (pentru personaje) insa in sensul de sinecdoca. Se largeste scena pe care evolueaza personajele pana la gretos. Un gretos uman cu care ne confruntam destul de des in timpul vietii (de cate ori n-am zis: stiu acum cum trebuie sa fac urmatorul pas, stiu care va fi urmatorul meu proiect. Cu cat repeti mai mult asta cu atat esti mai aproape de colaps si de o voce in ureche care te invita sa mori.)

Dupa ce am vazut filmul, cu o pauza de somn binemeritata intre cd1 si cd2, m-am gandit doar la Toamna patriarhului si la declinul somptuos al dictatorului adus cu picioarele si cu hernia lui pe strazile New York-ului.
A invatat cateva lucruri de la Gondry si Jonze care il fac un regizor bun.
Sau nu ar fi trebuit sa regizeze el filmul?

Film: Blush
Franta, 52 minute
Regia: Wim Vandekeybus
Coregrafia : Wim Vandekeibus
Scenariul: Wim Vandekeybus si Peter Verhelst
Aparut in decembrie 2005

“Blush is about boys and girls, loving, streetfighting, falling out… raw sex, gritty humour and magical imagery.” Financial Times

Iubirea perfecta se ascunde sub pielea raioasa a broastei pe care cautam, din lipsa de alte preocupari, sa o sarutam perfect pe gura. Dar broasca e comestibila. Daca o pui vie intr-un blender si torni vin rosu peste ea, baga blenderul in priza si dai pe ultima viteza. Se va gasi o rusoaica putin ametita care sa bea amestecul fara suflare si sa iti danseze imbatata de iubire pe paharele intoarse invers.

Apoi a urmat fotografia de familie.

Asa incepe Blush. Un film ca o confruntare pusa la cale de palmele si pasii lui Wim Vandekeybus printre cuvintele lui Peter Verhelst.

Wim Vandekeybus e un coregraf belgian care si-a tabacit pielea dansand gol timp de doi ani intr-un spectacol al regizorului Jan Fabre. Apoi, in 1985, Wim Vandekeybus a fondat compania de dans Ultima Vez, in Bruxelles. Astfel, s-a consacrat.

Coregrafia lui Vandekeybus este o armonie cu forta acrobatica care in Blush devine poezie in regatul altei forte cu eleganta acrobatica, mai subtila: cuvintele lui Peter Verhelst.

Un Peter Verhelst care a renuntat la tot ce facea cand avea 37 de ani pentru a scrie. Si nu a facut-o degeaba. Renuntarea l-a consacrat ca scriitor flamand de cea mai buna calitate.

Blush nu e o recomandare cinematografica. E mai degraba o sursa tripla de entertainment: spectacolul garantat din film, apoi cautarea efectelor emotionale pe care le produc prin munca lor Wim Vandekeybus si Peter Verhelst. Adica daca te intereseaza o sa cauti produsele lor si la alte tarabe. Oricum exista low cost pana la Bruxelles.

Si da, totul e mai usor in apa. Pentru dansatorii lui Vandekeybus, chiar si dansul e mai usor. Iar pe uscat dansul e ciocnire. In doi, in trei, in noua, in rosu, in negru, in picioare, in genunchi, in talpi si in palme. Cam tot ce ai vrut sa dansezi cand ai crezut ca te confrunti cu cea mai frumoasa broasca raioasa cu care ai vrut sa iti faci concediile toata viata. Daca nu ti-a iesit dansul, nu da broasca prin blender. Uita-te la film. Macar si pentru o coloana sonora excelenta ca ritm si rock’n roll scrisa de David Eugene Edwards (vocalul trupei 16 Horsepower).

Mai multe detalii in comentarii.

Sursa foto

Ben Harper – Pleasure and Pain
Documentar
Regizat de Danny Clinch
Aparut in 2002

Filmul este unul dintre cele mai bine realizate portrete ale unui artist, recomandabil pasionatilor de rock si blues dar mai ales celor carora le place muzica lui Ben Harper si vor sa inteleaga conceptele, filosofia din spatele muzicii si cum a reusit el sa ajunga unul dintre cei mai mari si respectati artisti ai ultimelor doua decade. De fapt m-as risca la inca o afirmatie: daca nu ai avut sansa sa-l vezi live pe Ben Harper, cam asta e singurul lucru pe care il poti face (urgent) ca sa intelegi despre ce e vorba in muzica lui.

“Music is the last true voice of the human spirit. It can go beyond language, beyond age and beyond color .. straight to the heart and mind of all people” – Ben Harper

Ce are atat de special acest film?
Documentarul incepe aruncand direct privitorul in ideea de muzica, emotia si bucuria starnite de muzica. Ben Harper vorbeste, printre pastile de reprezentatii live, despre inutilitatea etichetelor, a denumirii stilurilor, necesitatea de a trece dincolo de bariere si conventii in muzica, despre cum a devenit muzica lui cunoscuta, si ideea de a face ceea ce simti si cum simti ca si artist, fara sa te limitezi in vreun fel.

Ajunge apoi la radacinile, influentele si, cel mai important, familia care l-a crescut pe Ben. Iti dai seama imediat cum a ajuns Ben Harper la acel sunet unic, eclectic, alb si negru in acelasi timp. A crescut intr-o familie in care Hendrix si Dylan erau ascultati cel putin de doua ori pe zi iar toata familia lucra intr-un magazin de instrumente muzicale si toti erau profesori de chitara, banjo.. and other string instruments. De la tatal lui, care l-a cam neglijat in copilarie si despre care vorbeste foarte putin in acest documentar, se pare ca a ramas doar cu influentele black/afro si amintirea unui concert Bob Marley care l-a marcat profund.

Pentru Ben lucrurile par foarte simple. Lumea se imparte in bun si rau. Trebuie sa lupti impotriva raului, chiar daca ai si tu raul in tine. Cum le deosebesti? Le simti. Iar muzica te va inspira si ghida.

Marele merit al regizorului Danny Clinch este ca reuseste sa treaca prin toate aspectele vietii si muzicii artistului intr-un mod foarte natural, asemenea vorbelor lui Harper de la inceputul documentarului, beyond language, age or colour, urmarind muzica si lasand cumva privitorul fara repere fizice sau temporale, cu o poveste in care primeaza viziunea artistului asupra umanitatii si muzicii.

DVDul vine la pachet cu cateva reprezentatii live ale artistului, in afara documentarului, dintre care recomand “bootleg-urile” de la Royal Albert Hall din Londra inregistrate in 1998 si cu un videoclip “Ground On Down” din 1995, cantec de pe albumul “Fight for your mind” si care se vede mai jos.