Continue Reading

Regia: Christopher Nolan
Cu: Leonardo Di Caprio, Marion Cotillard, Ellen Page, Michael Caine

Compilatie, cover si psihanaliza cu miros de praf de pusca.
Inception este fratele vitreg cu pseudo-probleme de comportament al lui Matrix. Inception este o tresarire superficial asemanatoare cu teme din filmele lui Charlie Kaufman sau Federico Fellini, dar insuficient explorate. Pe de alta parte, vorbind despre Inception, Nolan nu neaga faptul ca originea acestui film se poate gasi intr-o povestire fantastica a lui Borges: Ruinele Circulare. In fictiunea lui, Borges spune povestea unui magician care construieste un om nou, bucata cu bucata din propriile sale vise. Fantasma prinde viata si devine celebra pentru ca focul nu il putea rani. De fapt, realitatea e cea care nu il putea rani. Fantasmele nu se ranesc niciodata in realitate. In final, Borges serveste cititorului un deznodamant neasteptat: insusi magicianul realizeaza ca nu e parte a realitatii si ca e doar rodul unui vis din mintea altui om.

In aceleasi straturi isi pune si Christopher Nolan personajele sa joace. Magicianul este un tanar, Dom Cobb (Leonardo Di Caprio), care stie cum sa intre in subconstientul oamenilor si sa fure informatii sau sa depuna informatii – acestea urmand a deveni ganduri. Dar Cobb are o problema personala care ii perturba activitatea de spion al subconstientului. Problema e o femeie – Mal (Marion Cotillard), sotia defuncta a lui Cobb. Mal este un reziduu memorial care il afecteaza pe Cobb mai mult decat acesta lasa sa se vada si la final lupta lui Cobb se transforman in lupta cu aceasta amintire depozitata adanc in propriul subconstient.

Nolan isi incordeaza atentia pe foarte multe etaje ale naratiunii. Exista multe secvente care au timpi diferiti de dilatare a actiunii si care te transporta dintr-o realitate in alta pana ce aproape ai senzatia ca regizorul a scapat coerenta din mana. Dar nu se intampla. Chiar daca filmul are 140 de minute, actiunea are sens pana la final si daca faci abstractie de asemanarile cu Matrix poti sa te bucuri de un eveniment cinematografic placut. Invadarea subconstientului de catre Cobb si echipa lui se produce ca intr-un film de actiune, fiecare etaj al mintii e o noua fortareata aparata cu arme, fiecare loc in care ajung personajele are avantajele si dezavantajele lui bine dispuse.

Jocul actorilor nu sufera, dar nici nu putem pune degetul pe vreo pata de culoare ca in Dark Knight. Vedem un Leonardo Di Caprio matur care aterizeaza in picioare in orice situatie s-ar afla, o Marion Cotillard usor negativa si labila si desigur un Michael Caine esential pentru orice echilibru, dar folosit mai mult ca sa dea filmul bine la intrarea in cinema. La fel si Ellen Page care e folosita la relanti.

Inception e o insiruire placuta de clisee de actiune SF de calitate, twist-uri politiste si stereotipuri psihanalitice usoare. E un film comercial. Un blockbuster facut cu inspiratie si multa atentie. Oare cum ar fi fost acest film daca ar fi avut un decupaj mai minimalist cu mai putini actori in prim plan, cu o drama mai clar conturata si cu un twist mai usor de gasit in text? Probabil ca nu ar fi fost facut in productia caselor WarnerBros.

Wetpaper recomanda acest film.

Chile-Franta (2009)
Regia: Sebastian Campos

Filmul de anul acesta inscris de Sebastian Campos in competitia de la TIFF este un film de invidiat pentru multi producatori. Este de invidiat pentru minimalismul in care isi duce regizorul presonajele si felul in care face expertiza de dezinhibitie a unei generatii de adolescenti, generatie care nu exista doar in Chile. Navidad e un fel de manifest metrosexual frust pe care Gus Van Sant probabil ca l-ar fi disecat mult mai maladiv si mai in profunzime. Campos aduna trei personaje (Aurora, Alejandro si Alicia) intr-o casa parasita si ii lasa in voia unui hazard emotional sa descopere liberul arbitru. Sa guste, sa aleaga si sa decida totul intr-o noapte de Craciun boreal cu febra. Singuratatea trebuie impartita in aceasta casa care arata destul de asemanator cu interiorul celor trei tineri.
Spre deosebire de Gus Van Sant care are o pasiune pentru temele cu adolescenti pe care le exploreaza cu tacerea cea mai profunda, observand comportament si lasand tacerea sa spuna totul, Campos alege o cale superficiala. El foloseste dialogul, cu eruptii si observatii verbale. Este un dialog scris foarte bine secvential, dar ca intreg isi pierde forta si nu demasca nimic surprinzator. E poate vina latinului din el care iese la suprafata nu prin semnificatia gestului, ci prin puterea cuvantului. Si exista o secventa in care inocenta ia cuvantul si vorbeste. Este un moment de fragilitate foarte bine dozat in textul filmului, este momentul de dinaintea sexului. Momentul seductiei prin inocenta in care Alicia recunoaste ca nu a avut niciodata un iubit si cu toata delicatetea si naivitatea declara iubire neconditionata primului baiat care ii va oferi atentia. Apoi totul devine o chestiune de atentie. E ca un copil care nu stie sa citeasca in fata unui maldar de ziare si care promite ca va citi fiecare pagina a tuturor ziarelor din lume cand va invata sa recunoasca literele. Ce nu se stie e ca doar unele ziare conteaza sa fie citite, restul sunt cantitati neglijabile.
Dar nu sunt multe de spus despre o scena de sex in trei. E ca o pastila care isi poate face efectul apoi si care poate fi diluata intr-un alt context, influentand alte situatii. Ca atare luat, acest eveniment nu merita atata timp acordat intr-un film si de asta probabil senzatia de lung pe care ti-o ofera la un moment dat pelicula, este normala.
Trecand peste timpul prelungit de asteptare, filmul iti ofera satisfactii si merita vazut. Este o productie filmata cu o camera HD si intorcandu-ne la producator, nu pare foarte costisitor. Are o locatie la indemana si trei actori, in rest e doar idée.
Poate de asta a meritat si premiul FIPRESCI la TIFF in acest an.
Sebastian Campos a mai castigat Marele Premiu la TIFF in 2007 cu filmul Sagrada Familia. WETPAPER recomanda acest film adolescentilor chiar si celor de 35-40 de ani.

Continue Reading

2010
Marea Britanie
Regia: Ridley Scott
Cu: Russel Crowe, Cate Blanchet

“Rated PG-13 for violence including intense sequences of warfare, and some sexual content.” – pornind de la aceasta fraza poti sa cazi linistit intr-o capcana.

Robin Hood nu este nicidecum un film cu secvente intense de razboi sau cu niscaiva continut sexual, doar daca luam in considerare trailerul care este destul de intens si captivant.
De data asta Robin Hood pare o poveste scrisa de un amator sau un tip care nu stie doza obisnuita de tensiune si actiune cu care lucreaza Ridley Scott. Pentru ca cele 140 de minute ale filmului nu au niciun varf, niciun climax sau apogeu. Au doar o desfasurare lunga a actiunii cu mici momente parca preluate din Gladiatorul. Si evident, ca astepti, cand intri la acest film, sa vezi cel putin un fel de BlackHawkDown si in loc de lunetisti sa ai pe ecran arcasi plini de cinism si ironie.
E adevarat ca acest film cere clar o continuare. Practic adevarata actiune urmeaza peste un an-doi, aceasta ecranizare fiind in fapt un prequel al povestii lui Robin Hood, un fel de edificare istorica asupra provenientei acestui erou. Daca e asa, atunci a fost foarte slaba. Daca nu e asa atunci e un dezastru, pentru ca Ridley Scott a fost in preajma unui personaj de actiune perfect si s-a comportat ca atunci cand esti in autobuz iar o fata frumoasa se aseaza langa tine, din greseala te atinge, iar tu, in loc sa profiti de ocazie, iti tii respiratia si astepti sa iti ceara eventual si numarul de telefon daca te mai atinge a doua oara. Pe scurt: coplesit. Si alaturi de el i-a redus pe Russel Crowe si Cate Blanchet la doi animatori ai unui documentar de pe History Channel.
Daca e de amintit vreun lucru pozitiv vizavi de acest film sunt cadrele in miscare ale filmului cand te astepti sa inceapa macelul si sa vezi intr-o maniera cat mai naturalista o bataie medievala. Dar ramane doar acest inceput epic care dus in cadre stranse si detalii ale bataliei se transforma intr-o gluma. Exista chiar un cadru la final unde Russel Crowe iese din apa precum Chuck Norris cu trancanu in mlastinile din Vietnam. Si tine in mana o sabie. In plus, acest Robin Hood trage esential si spectaculos cu arcul o singura data. Adevarul e ca o face eficient. In rest e un antrenament in padurea de langa Snagov. Gresesc de fapt, peisajul este foarte frumos. O reclama perfecta pentru turismul de coasta al Marii Britanii.
Insa lucrul de mare mirare este ca acest film a fost ales sa deschida Festivalul de la Cannes din acest an. Speram totusi ca Robin Hood va fi reabilitat de Ridley Scott intr-o viitoare ecranizare si ca vom iesi din padurea Sherwood cu zambetul pe buze.

Era frumos afara. Cele doua pahare de whisky isi facusera efectul cat de bine putusera si acum urma sa intru in sala. Ca pe vremuri. Sala aproape goala. Doar biletul costa vreo 17 lei. Dar era blockbuster. Iron Man. 2.
In rest totul anunta un film de actiune beton: Robert Downey Jr., Mickey Rourke, Gwyneth Paltrow (e mai frumoasa ca oricand) si Scarlett Johansson au tot ce le trebuie pentru actiune.
Dar dupa primele 20 de minute incepi sa te foiesti, parca e un film de duminica cu Iron Man sau poate e doar un intro regizat de electricienii filmului, o gluma ceva. Nimic. Totul e pe bune. Pelteaua se intinde vreo doua ore si abia-abia apar cateva urme de violenta si spectacol cu efecte speciale, plus ca Scarlett e mai imbracata ca oricand. Dar nu aceste lucruri fac obiectul acestui mic review semi-negativ la Iron Man 2 ci altelei: primo – accentul rusesc si interpretarea pe care o face Mickey Rourke in chip de erou negativ si, secondo, pana de curent de la finalul filmului care m-a scos rapid din sala cu un singur gand in minte: Hai ca imi iau banii inapoi!
Si banii s-au intors in buzunarul din care au plecat. O surpriza placuta.

Imi pare rau pentru Iron Man 2, dar Wetpaper nu il recomanda decat daca vreti sa vedeti toate filmele cu Mickey Rourke sau aveti relatii la Enel si stiti pe cine sa sunati pe la jumatatea filmului.

WEBSITE STORY (initial numit PAC! ESTI MORT)
2010

Regia si scenariul: Dan Chisu

Aproape ca nici nu se potriveste cuvantul carpeala alaturi de cinematografic. “Cinematografic” denota din start un oarecare talent, o arta de a vedea lucrurile si de a le pune in scena, un talent care nu sufera compromisuri sau jumatati de masura la produsul finit.
Aseara am fost martorul lansarii de gala a primului lung-metraj al lui Dan Chisu. Publicul participant aproape ca iti seta asteptarile si tabara in care te vei situa la vizionarea acestui film. Mertzane, Q7-uri, silicoane si sclipici ca intr-un glob de cristal in mijlocul caruia sta o foaie de hartie care tine loc de scenariu.
Proiectul lui Dan Chisu a fost filmat pe o camera HD Red (digitala, fara pelicula), despre care in repetate randuri Chisu a spus ca e dificila si ca nu s-au inteles cu camera, de parca ar fi fost un prototip secret ajuns in mainile echipei printr-o minune. Filmarile au durat 12 zile si nu a existat niciun scenariu, iar de aici drama.
Iti dai seama de penibilul in care s-a construit filmul asta de la prima scena dramatica care are niste schimburi de replici extrase din adancul folclorului conflictelor dintre adolescenti si parintii lor. Replici de o superficialitate rara la care se adauga jocul total necredibil al personajelor si felul fortat si facil in care iese la suprafata un adevar (o adolescenta afla ca mama care a crescut-o nu este mama ei adevarata. drama!)
Personajul principal feminin are doar 3 momente in care e adevarata si naturala in pielea personajului, in rest totul e un balans intre o furie prost jucata si o tristete pusa fals pe chipul personajului.

Dar asta nu inseamna ca filmul e un esec total. In ciuda povestii prost scrise si al jocului slab al unor actori, exista revelatia Oreste Scarlat Teodorescu care isi aduce aminte perfect ce inseamna golaneala si se leapada de pielea misticului de la televizor aratand un personaj veridic si foarte spumos/scandalos verbal. Apoi exista trei secvente care par filmate sub indrumarea altui regizor, un regizor care te face sa izbucnesti intr-un ras sanatos si repetitiv la aducere aminte. In aceste secvente apar actori adevarati si stapani pe situatie: Dragos Bucur si Florin Piersic Jr.
Si cam atat. O singura observatie capitala ar mai putea fi facuta acestui film: muzica. MUZICA, DANE! Dan Chisu nu stie, nu intelege si nu foloseste cum trebuie muzica in acest film. Este o alaturare total disparata, o nuca romaneasca (pentru ca muzica e integral romaneasca) pe un perete fara fundatie.

La iesire a inceput o ploaie perfecta, care a adus racoarea peste CinemaPro. Tocurile de 12 centimetri inaltime se afundau in baltoace reci, scrobeala se ducea pe apa sambetei, Alexandru Tocilescu isi bea un pahar de vin in cafeneaua de vizavi si lumea pestrita se inghesuia in limuzine indreptandu-se spre Silver Church.

In acelasi timp la Cannes se traia o efervescenta printre oamenii lui Muntean care erau imbracati in tricouri si blugi si se transformau in turisti asa cum bine zicea prezentatorul foarte sarac cu duhul al emisiunii Cinemas.

Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading