Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading

O mini-retrospectiva jazz-isitica a inceputului de an, cu 3 recomandari de albume noi.

Continue Reading

Artist: Gil Scott-Heron
Album: I’m new here
Spoken word soul – Blues – Trip hop – Electronica
Aparut pe 8 februarie 2010

Prin anii ‘70 – ‘80, Gil Scott-Heron experimenta in zona funk-soul, livrand un produs ce avea sa fie in retrospectie clasat drept o forma de proto-rap, un amestec viu de contestatie publica, poezie agresiva si verdicte politico-sociale. Un mix familiar astazi, cand Gil e considerat drept punct de pornire al hip-hop-ului, dar fara a fi blocat intr-o bucla de furie gratuita, ci intorcandu-si intotdeauna privirea in strada si articuland un mesaj deopotriva descriptiv si moralizator.

Dupa o pauza de 16 ani, artistul vine iarasi in fata noastra cu un album a carui lansare a devenit un eveniment in sine, prin simpla ancorare de numele sau. Veteranul Gil, activistul Gil, ajuns la varsta batranetii si blocat in chenarul a cateva sintagme clasice. „Bob Dylan de culoare”. „Bunicul hip-hop-ului”. Multi s-au intrebat ce a alterat vremea si cum avea sa arate noua haina a muzicianului, nesiguri in a-si seta asteptarile. Surpriza trebuie sa fi fost oricum remarcabila.

Noul album, „I’m new here”, ne ofera imaginea unui om ce a supravietuit unei perioade in care s-au furisat demoni lumesti, precum drogurile, inchisoarea si reabilitarea esuata. Gil cel de acum 30 – 40 de ani si cel de astazi sunt legati printr-un paradox pervers: artistul a devenit persoana pe care o blama in tinerete.

„Standing in the ruins of another black man’s life or flying through the valley separating day and night, I am death, cried the Vulture, for the people of the light.”

Produs de Richard Russell, unul dintre fondatorii XL Recordings, casa de discuri din care au plecat albume precum „The Eraser” [Thom Yorke] ori „Broken Boy Soldiers” [The Raconteurs], „I’m new here” a avut o primire majoritar pozitiva, cu ocazionalul asterisc referitor la intinderea temporala neindestulatoare – doar 28 de minute! Album la care s-a lucrat doi ani! Cu trei-patru cover-uri pe el! Bulversant pentru ascultatorul zilei, conditionat sa aprecieze muzica taiata regulamentar in felii de mii de secunde. Insa Gil nu e un artist regulamentar.

Pornind cu un discurs de o intimitate dezarmanta, despre copilarie si femeile din familia sa (discurs montat pe linia melodica din „Flashing Lights” a lui Kanye West, artist care pe vremuri s-a jucat cu una dintre melodiile lui Gil, „Home is where the hatred is”), albumul curge intr-o cascada de revolte si marturisiri spuse cu privirea indreptata spre inapoi. Indiferent de reactiile artistice, demersul lui este unul curajos in termeni umani; constient, isi plaseaza slabiciunile sub o lentila fina, pregatit fiind sa-si darame trecutul si, odata cu el, propriile fantome. Poate ca la saizeci de ani asta ramane singurul lucru salubru de facut.

Intercaland fragmente din cartea sa, „The Vulture”, si mici pauze vorbite intr-o factura foarte personala, Gil se indeparteaza, odata cu repertoriul tematic, si la nivel de muzica, trecand de la vechea lume funk-soul la un amestec foarte actual de blues, soul vorbit si electronica.

Alaturi de compozitii proprii, Gil redimensioneaza cateva piese din trecut, pentru a intra in buzunarul sau de la piept. Coloana sonora a unei zile de vara din Tennessee, traita molcom la umbra verandei, „Me and the devil” a lui Robert Johnson (cantaret asezat de revista Rolling Stones pe culoarul cinci al primilor 100 cei mai abili chitaristi din toate vremurile), e transformata intr-un ecou apasator, jumatate lupta – jumatate acceptare, in spatele caruia ghicesti pumnul ridicat in fata diavolului.

Piesa „I’m new here” devine, prin tenta de spoken word, din versiunea minimalist-alcalina a lui Bill „Smog” Callahan, mult mai confesiva si revelatoare pentru misterul din spatele lui Gil. „I’ll take care of you”, un cover dupa cantecul lui Bobby „Lion of the Blues” Bland, se indeparteaza de muzica soul a anilor ‘30 spre un soul dictat de o voce abraziva, „inmuiata in Bourbon” (Simon Price, The Independent).

Subordonandu-se avatarului pe care il condamna in tinerete, artistul revine cu destinatia, dar mai ales cu drumul, asumate si ridicate in fata privirilor noastre. E acelasi Gil, trecut prin ceea ce numim generic „viata”, ajuns in momentul reflectiei. Trage linia, dar nu in chip de resemnare, ci ca start pentru un nou inceput. „No matter how far wrong you’ve gone, you can always turn around.”

Mesajul nu e unul al optimismului salvator. E confesiunea matura a unui om care-si priveste trecutul cu aceeasi luciditate si neastampar moral ca acum cateva decenii, incheind datoriile cu propria devenire si afland, in final si atat cat e omeneste ingaduit, impacarea.

Iar cand toate acestea sunt aglomerate in cateva minute de poezie, tumult si soul, cea mai inteleapta miscare e sa-ti apleci urechea si sufletul catre scurt-metrajul vietii unei legende, revenite printre noi pentru ca inca mai are cateva lucruri de spus. Si o face naucitor de bine.

„Not running for my life because I have to be running for something of more value to be running and not interfere. Because the thing I fear can not be escaped, eluded, avoided, hidden from, protected from, gotten away from, not without showing the fear as I see it now.”

Ascultă albumul „I’m New Here” aici

Mai multe despre Gil Scott Heron:
Interviu: Comeback Interview, Guardian [2010]
Documentar: “The Story of Gil Scott-Heron”, BBC [2004]
Anii `70: “The Revolution Will Not Be Televised“, “The Bottle”
Anii `80: “Angel Dust”

Front page photo credit: Mischa Richter

Continue Reading

Continue Reading

Continue Reading

Decat sa acceptam anul viitor ca am gresit, mai repede facem o erata anul asta. Trecem cu grebla o ultima data prin pasunea cu albume si va prezentam repede o mana de artisti ignorati, cum altfel decat pe nedrept, de catre WETPAPER.

Julian Plenti – is…Skyscraper

Pe langa ca este un zgarie-nori, Julian Plenti este numele de scena si al doilea proiect al lui Paul Banks, vocalistul trupei Interpol. Merita o tura, tipul e un talent fin, convingeti-va cu prima piesa de pe album, cea din clipul de mai jos. E articulata delicat, muzical si liric. Si daca coerenta pare sa nu se intinda chiar pe intreg albumul, e o invitatie foarte buna pentru a descoperi Interpol.

______________________________________________________________________

Yeah Yeah Yeah’s – It’s Blitz

Poate cel mai sexy album al anului, It’s Blitz, mi-a dat de multe ori trairi onirice perfect adolescentine. Se facea ca-mi place sa dansez, sa dansez, sa dansez, tot mai sus, mai sus, suuus. E o combinatie absolut pagana de rock cu disco, de scandal cu tandrete, de glam cu transpiratie. Dar probabil ca stiti deja.

______________________________________________________________________

Dirty Projectors – Bitte Orca

Bitte Orca inseamna in nemteste, un brutalment “Te rog Balena”. Ei bine, asa-i tot albumul. Surprinzator, sincopat, pe cinspe voci, din Brooklyn. Va spun, cartierul asta incepe sa duduie, devenind usor, o optiune de emigrare. Ia sa vedem daca o sa mai iau viza pe faza asta.

______________________________________________________________________

Grizzly Bear – Veckatimest

In primul rand Grizzly Bear sunt tot din Brooklyn (ce spuneam mai sus?). In al doilea rand, Jonny Greenwood, chitarist la Radiohead, si compozitor-extraordinaire, a spus despre ei ca sunt trupa lui preferata. In al treilea rand cred ca e nevoie de mai multa incredere, asa ca va invit, d__i j_s cu incredere.

______________________________________________________________________

Jay-Z – The Blueprint 3

Omul asta are o avere de 150 mil$. Si in ultima vreme canta live de parca ar avea toti banii la el. Orchestra, full-band, doi tobosari, plasme si nenorociri, si multa, multa pofta. La 41 de ani, domnul Beyonce e mai proaspat si mai energetic ca oricand, si daca inca no te gusta hip-hopo, ai putea sa incepi cu albumul de fata, un fel de hip-pop-hop.

______________________________________________________________________

Animal Collective – Merriweather Post Pavilion

Experimental, Neo-psychedelia, Psychedelic pop, Freak folk, Indie rock, Analog Electronica, West African Rhythms, Echoplexed Dub Ambience. Deci?

______________________________________________________________________

Elbow – Asleep in the Back

Cea mai rabdatoare, antistar, cu un urias simt al realitatii, trupa pe care o stiu, cu cel mai vocalist poet textier Guy Garvey, si-a reeditat albumul cu care a debutat in 2001. Pe cat se poate, ascultati la casti. Cel mai bun album din 2009!? La multi ani, 2010!

Continue Reading