Artist: The Mars Volta
Album: Octahedron
progressive rock, psychedelic, hard-rock
Aparut pe 23 iunie 2009

La inceput doar deranjat, porcul grohaie nemultumit de trezirea intempestiva si la o ora greu de alaturat numelui sau. E inca noapte, zapada pocneste sub pasi, un rest de luna da contur copacilor din curtea din spate. Centrii nervosi incep sa i se activeze o data cu primele palme pe crupa, repede transformate in varfuri de bocanc inghetat, confirmare a faptului, ca nu, nu din cauza unui bonus alimentar cei patru barbati il scot afara.

Nu e timp pentru negocieri, doi il prind de cate o ureche, al treilea de coada, iar al patrulea pregateste un lighean. E primul moment in care animalul, medaliat cu bronz la concursurile de inteligenta, isi compune celebrul urlet. E descrierea exacta a constiintei mortii, exprimata in unde acustice. Degeaba te smucesti, degeaba te opintesti, drag prieten. Ai 200 de kilograme inutile. Ce-ai iubit mai tare, aia te omoara. Mori din dragoste.

Adrenalina il ajuta intrucatva, doi dintre barbati se dezechilibreaza, aburii efortului se intetesc, obrajii sunt rosii vinetii. Insa o data trantit la pamant, cu geunchii celor trei pironindu-i grumazul, porcului nu-i mai ramane decat muzica. Incep cele mai dramatice 10 secunde din istoria sonora a lumii. Calaul are o clipa de ezitare, ii spune animalului pe nume, rugandu-l sa se linisteasca, si asigurandu-l ca e gata indata. Stai Fane, stai, staaaai, stai ca-i gata indata, stai..

Cand primii centrimetri de cutit ii patrund in gat, si dintre brazi improasca primele raze de lumina, Fane mai are timp de un singur tipat. Pe care daca ai bafta sa-l auzi cand esti copil, cu suflet fin, ala esti.

In 1940, Frank Sinatra a dat tonul. Lumea incepea sa-i cumpere muzica. In timpul vietii sale, Sinatra a vandut peste 250 de milioane de albume. Din ‘40 pana in prezent, in USA si UK, media aparitiilor muzicale este de 50 de albume pe saptamana. Adica 2500 pe an. Daca inmultim cu 69 de ani (din 1940), obtinem un numar de 179.400 de albume. La o medie de 10 piese pe album, in ultimii 70 de ani, ne-am imbogatit cu 1.790.400 de cantece, gratie doar anglo-saxonilor. In ciuda caracterului usor monocrom, statistica ramane o stiinta pe cinste.

In 2005, la minutul 11.16 al unuia din cele aproape doua milioane de cantece, s-a petrecut ceva. Eram cu castile pe urechi, incercand mai mult din obligatie sa inteleg ceva din trupa pe care un bun prieten mi-o recomanda furibund. The Mars Volta. Ascultam deja al doilea album si eram pe cale sa cedez. Aveam in cap un fel de Terminator 1,2 si 3 dat pe highspeed. Si poate doar pentru ca mai aveam de stat vreo doua ore pana la inchiderea editiei ziarului la care lucram, mi-am luat urechile-n dinti, si-am decis sa trec si prin ultima piesa, Cassandra Gemini, 31:42 lungime. Putin distrat, cu mana pe refresh-ul de la mail, asteptand ce nu mai avea sa vina, am trecut zambind peste primele zece minute.
Insa in mai putin de un minut, subconstientul avea sa-mi ridice parul de pe ceafa, sa-mi creasca pulsul si sa-mi inghete mana pe tastatura. Eram din nou sub plapuma, transpirat, cu perna stransa in jurul capului, retraind marsul funebru al porcului Fane, tarat de urechi, impins din spate, catre moarte. Am inchis ochii, paralizat de o concluzie suficient de naiva, ca sa-mi para perfect, rotund, adevarata. Ascultam momentul care vestea sfarsitul, inutilitatea fara echivoc a oricarei alte manifestari muzicale.

In ciuda distantei pe care am luat-o intre timp fata de concluzia respectiva, mi se intampla de prea multe ori si astazi, sa-mi iau doza de 11.16. Sunt doua minute de dramatism muzico-cinematic teribil.

Intre timp, The Mars Volta a crescut intr-una din perlele cele mai stralucitoare ale rockului progresiv. Iar anul acesta, daca nu i-ati ascultat pana acum, e cel mai bun moment pentru a va lasa inghititi. Octahedron, noul lor album, se vrea a fi, conform spuselor liderilor trupei, o incercare de album acustic. Nu are nici un rost sa vi-l descriu. E versiunea light a tuturor razboaielor compuse in trecut. Dar e la fel de inovator, ridicol, dansant, sincopat, latino, sexy, dramatic.
Go, dig, deep.

P.S.: Anul trecut am fost la Londra pentru un concert Mars Volta. Din care nu mai tin minte foarte multe, pentru ca pe la jumatate, in mijlocul mareelor de sange, am adormit tun. Poate ca Fane m-a iertat totusi, si intr-un final, dupa multi ani, m-a lasat sa dorm.

Artist: Wolfmother
Album: Cosmic Egg
hard rock, heavy metal, blues-rock
Aparut pe 23 octombrie 2009

Cateodata simt ca imi lipseste ceva si nu stiu ce anume. Si caut. Incep prin a-mi pune in playlist ceva ritmat, ceva din folderul “dancy”, crezand ca sunetul si melodiile simple pot umple spatii in mine in acelasi fel in care sunetul basilor, cu frecventa lor joasa, iti pot umple camera de sunet. Dar imi dau seama foarte repede ca nu asta caut. Incerc apoi ceva nou, gandindu-ma ca ceva proaspat ma poate satura. Gresit din nou, dupa 3 piese imi dau seama ca nu sunt pe drumul bun. Incercarile mele targetate nu duc nicaieri. Realizez ca imi trebuie totusi ceva familiar, ceva ce imi poate trezi amintiri, ceva ce ma poate duce cu inima in locuri cunoscute si dragi. Singurul mod eficient de gasi ce caut e sa-mi pun toate folderele de muzica in playlist, apas pe shuffle si dau play. Apoi “next” pana cand simt ca rasare soarele din boxe.

Exista niste spatii pe care sunetul post-punk revival, 00’s alternative si ceea ce Last.Fm denumeste generic “Indie”, nu le poate patrunde. Pentru ca frecventele nu sunt cele potrivite. Sunt bune pentru tzopait, dansat, probat conversi, discutat despre expozitii de fotografie, dar nu umplu spatiile. Spatiile din tine, alea formate inainte sa inveti sa citesti, in copilarie, cand ascultai hard rock. Spatii formate pe vremea cand chitara electrica era folosita pe post de arma sau ca o extensie a ego-ului unui artist avid de momente de nebunie si sunete asurzitoare. Spatii formate din sunet de chitara cu distors gras si dement.

Asa ajungi, din next in next, la Wolfmother si noul lor album, Cosmic Egg.

Suntem in 2009, aproape 2010. In curand schimb prefixul. Led Zeppelin nu mai e demult in playlistul meu. Le stiu toate piesele, le-am “uzat” versurile inca din liceu, ba chiar am citit si o carte de-a lui Pitis despre ei. Pe Ozzy nu-l mai am in memoria activa de cand cu reality-showul MTV “The Osbournes”. Nu, nu ma refer la orice a facut Ozzy, ma refer la ACEST Ozzy. La Perry Mason, adica tot ce a dat el mai bun in cariera solo. Iar despre T.Rex, ei bine, asta e una dintre cele mai underrated trupe din istoria rockului. Definita glamrockului in dictionarul personal.

De ce am mentionat aceste 3 trupe? Pentru ca Wolfmother suna ca toate trei la un loc. Plus un ambalaj nou fomat de echipamente scumpe, de masterizari, procesari si producatori care aduc un aer nou in sunetul trupei.

Wolfmother sunt tinerii dinozauri.
Sunt micii t.rex’shi.
Despre ce vorbesc? Despre asta!

Continue Reading

Artist: John Mayer
Album: Battle Studies
blues – rock
Aparut pe 17 noiembrie 2009

John Mayer canta foarte bine la chitara si voce, are 32 de ani si a scos pana acum patru albume pe care le-a scris si compus de unul singur. Primul lui album, cel din 2001, a fost cel care i-a adus succesul.

Eu am inceput sa aplec urechea la muzica lui John Mayer prin vara anului curent, dupa ce l-am ascultat si vazut intr-o inregistrare pe web in care tinea un curs studentilor de Berklee College of Music, scoala in care el s-a inscris la varsta de 19 ani si pe care a abandonat-o dupa doua semestre.

In respectivul curs el le povesteste viitorilor presupusi muzicieni , printre altele, si despre cum vede muzica, cum o compune si care sunt punctele de plecare pentru o cariera muzicala. Am ramas surprins de bunul lui simt, de tehnica, de idei si chiar de personaj pe de-antregul. Am hotarat sa-i incerc albumele.

Primele doua albume ale lui John Mayer mi s-au parut prea “light”. Insa pe cel de-al treilea, Continuum (2006), am gasit nu numai influentele lui blues, dintre ce le mai bune, dar si contributia pe care o aduce el acestui gen. Continuum l-am considerat cel mai bun album al lui. Pana acum.

Asa cum l-am auzit declarand, ca sa ajungi mare si celebru in muzica iti trebuie cantece bune. E foarte simplu, oricate artificii, oricat marketing si oricate instrumente combini, fara un cantec pur si simplu bun nimic nu o sa iasa niciodata.

Si John Mayer a facut “Battle Studies”. Care are cantece doar foarte bune. Fiecare cantec in parte are o poveste spusa foarte simplu si sunt foarte pesonale. John Mayer te obliga sa te apropii de cantecele lui. Cantecele sunt scrise in the good ol’ fashion way si sunt cantate cu good ol’ fashion instruments in the good ol’ way. Adica sunt calde, umplu spatiul din jurul tau, iti dau un sentiment de siguranta si de impacare. In comparatie cu albumele anterioare, Battle Studies este mai intunecat, abordeaza teme mai triste dar asta il face si mult mai personal decat albumele precedente.

Mayer a declarat ca albumul se numeste Battle Studies pentru ca include “multe lectii, multe observatii si cateva sfaturi” si ca este similar unui “heartbreak handbook”. Iar ca sa va faceti o idee si despre temele de pe albumul asta, iata si un tweet preluat chiar de John Mayer pe contul lui: “jordyenglish: John Mayer says “heart” 44 times and “love” 37 times in Battle Studies. I wonder what kind of theme he’s going for.”

Asculta direct: Heartbreak Warfare si Who Says

Artist: Röyksopp
Album: “Junior”
electropop, synthpop, downtempo
Aparut pe 23 martie 2009

Daca “Junior” e primavaratic, atunci “Senior” e autumnal. Astea sunt primele lucruri pe care duo-ul norvegian Röyksopp (Torbjørn Brundtland + Svein Berge) le-a anuntat despre cele doua albume pe care le-a programat pentru 2009 si 2010. “Senior” inca nu a aparut (mai sunt doua-trei luni), asa ca avem doar “Junior” ca mostra pentru tranzitia sofisticatilor trip-hopperi scandinavi spre un electropop frumos si regulamentar. De primavara deci.

Röyksopp a implinit un deceniu de existenta anul trecut – se intelege de la sine ca imbina cu maiestrie de alchimist friguroasele interjectii pe sintetizator cu fineturile de post-productie. Suficient cat sa fie cool tipatul de “o stiu pe-asta!” cand “This Must Be It”, de exemplu, se aude intr-un club. Ca veni vorba, norvegienii nu uita niciodata sa-i aduca tributul necesar multi-oscarizatului muzician italian Giorgio Moroder (Google, repede!), iar frenetica “This Must Be It” nu-i o exceptie.

Mai mult, domnii Brundtland si Berge nu se sfiesc sa apeleze la extraordinara baza de talent scandinava pentru contributiile vocale de pe album. Aveti placerea s-o regasiti pe minunata Karin Dreijer (jumatatea trupei suedeze The Knife, pe “This Must Be It” şi “Tricky Tricky”), s-o descoperiti pe copila-minune Lykke Li (“Miss It So Much”) si sa va intrebati cum de nu stiati nimic despre serafica Anneli Drecker, care isi imprumuta vocea pe nu mai putin de patru piese. Ah, sa nu uitam nici de suedeza Robyn, care canta pe primul single, “The Girl and the Robot”, si care domina acum ceva ani topurile din toata lumea cu a sa “With Every Heartbeat” (daca-mi permiteti divagatia: asa ar suna muzica pop intr-o lume ideala).

Revenind la cei doi membri Röyksopp, e evident ca exceleaza la capitolul trucuri de producator. Iar asta nu e in niciun caz o rusine, dimpotriva! O sa gasiti aceleasi contagioase linii melodice si efecte nepamantene, suficient cat sa isi merite cu prisosinta locul in iPod-ul vostru. Nu sunt in avangarda muzicii electronice, nu au redescoperit mersul pe jos, dar reusesc sa fie inconfundabili, desi numara Air, Lamb, Daft Punk sau Orbital printre influente. E greu, foarte, foarte greu sa nu va cucereasca, desi sunt mai putin ciudatei decat pe debutul “Melody A.M.” (2001) şi chiar decat pe “The Understanding” (2005), sau poate tocmai de-asta.

Asculta direct “Happy Up Here”

si “This Must Be It”

Arctic Monkeys
Album: Humbug
post-punk revival, alternative rock, indie rock
Aparut pe 19 august 2009

Oricat ai vrea sa vorbesti despre Arctic Monkeys fara sa torni ceva despre Alex Turner, nu poti. Alex Turner este vocalul, chitara si cel responsabil cu versurile si tot sunetul trupei Arctic Monkeys. Sunet al trupei care s-a schimbat.

Toti banuiam ca Alex Turner va schimba ceva la Actic Monkeys. Mai ales dupa ce am ascultat “The Last Shadow Puppets – The Age Of Innocence” albumul celui de-al doilea proiect al lui (proiect impartit cu Miles Kane de la The Rascals) si care a aparut anul trecut.

Humbug seamana mai degraba cu “The Age Of Innocence” decat cu albumele precedente Arctic Monkeys. Unul dintre motive este cat se pote de simplu: ambele albume au acelasi producator, James Ford (care a mai lucrat si cu Klaxons si Florence and the Machine). Alt motiv ar putea fi faptul ca Turner s-o fi saturat de tzopait si a mai crescut. Astfel, Humbug este mai lent si nu atat de usor de digerat ca precedentele albume ale trupei. In plus, peste apele calme ale albumului mai gasesti si briza desert-rock-ul lui Josh Homme (Queens of the Stone Age) care este al doilea producator al albumului, alaturi de James Ford. Suna a consistenta. Josh Homme a pus un strat gros de grasime peste Humbug. Iar asta e un album care o sa-ti placa si pe care o sa-l redescoperi poate si peste un an sau zece.

Daca ai inteles muzica Arctic Monkeys sau Last Shadow Puppets, nu are cum sa nu-ti placa albumul asta. Humbug nu a luat note maxime. A luat note foarte bune. Un album de 10 nu cere nimic ascultatorului. Humbug iti cere un minim de efort iar efortul asta chiar merita.

Asculta direct: Crying Lightning, Cornerstone

Artist: Tori Amos
Album: Abnormally Attracted to Sin
alternative, baroque pop, piano rock, electronica
Aparut pe 19 mai 2009

Albumul Abnormally Attracted To Sin a aparut in Mai. Il ascult deci cam de 5 luni deja. De fiecare data cand ii dau play descopar ceva nou pe el si ma gasesc mereu surprins de cat de simple sunt unele piese si de cat de complicate par altele. Este un album teatral, ca orice album al lui Tori, si are in centrul atentiei femeia, cea aflata vesnic la intersectia dintre sex si putere. “By the time you’re 25, they will say, ‘You’ve gone and blown it’. By the time you’re 35, I must confide, you will have blown them all.” zice ea in Curtain Call.

Albumul contine 17 piese care s-au nascut ca si continuare a povestii de pe albumul precedent, “American Doll Posse” (2007) iar parerile criticilor referitoare la acest album sunt impartite. Sunt unii care considera noul album ca fiind cel mai bun album al ei de la “From the Choirgirl Hotel” (1998) datorita exuberantei pe care Tori o afiseaza parca mai mult ca niciodata. Altii i-au dat doar note de trecere considerand ca ideile de pe albumul din 2007 se repeta. Eu tind sa fiu mai degraba de partea celor care il aplauda. Are, in opinia mea, cateva cantece absolut memorabile printre care si Welcome to England si Abnormally Attracted to Sin.

Artist: Green Day
Album: 21st Century Breakdown
pop punk, alternative rock
Aparut pe 15 mai 2009

Daca dai un search pe google dupa Green Day e aproape imposibil sa nu gasesti instant, pe langa obisnuitele rezultate gen wiki sau youtube, si criticile.

Criticile alea mari de genul “asta nu e punk” (cine a zis ca e?) “they are a sellout band” (si de ce e asta un lucru gresit?). Pareri pe care personal nu dau doi bani. Nici pe cele pro punk nici pe cele contra.

Care-i faza cu “21st Century Breakdown” ?
E putin riscant sa faci un album dublu pentru ca in atata material cineva mereu va gasi ceva de criticat. Dar “21st CB” este bine inchegat si aranjat, nu se pune problema daca are piese fredonabile, se pune problema ca nu stii pe care sa o asculti mai intai dupa ce ai trecut deja o data prin album.

If you want to make it big, you think big. Green Day gandeste mare. La toate nivelurile. 21stCB are cantece la care vibreaza cam toate generatiile in viata. Sa ne intelegem, nu e vorba de cantece vechi ale unor trupe scapate din sectia de geriatrie din spitalul “I can’t get no satisfaction”. E vorba de piese noi, aparute in 2009, cantate agresiv si ale caror versuri sunt cunoscute de 70% din toti care sunt prezenti la concertele lor, majoritatea cu varste intre 14 si 20 de ani.

Da. La concertele Green Day pustii isi suna prietenii pe mobil si ridica aparatele in aer, au lacrimi in ochi si canta “21 Guns” in cor. I-am vazut cu ochii mei acum o luna, la concertul de la Paris Bercy. E impresionant cand iti dai seama ca si acum 15 ani starneau aceleasi reactii la aceleasi categorii de varsta. Acum 15 ani as fi dat orice sa ajung la un concert Green Day sa pot urla “When I come around”.

“I’m not stoned, I’m just fucked up” este tot rebeliune, este o declaratie de putere ce nu are nici o legatura cu vechiul punk, cel de la Sex Pistols si Ramones. Iar lucrurile s-au schimbat. S-au schimbat de la punkul din 70 si s-au schimbat si de la Dookie (primul album de succes Green Day) pana acum. S-au schimbat si ei. Trupa a adoptat o noua directie inca de la American Idiot din 2004. 21st Century Breakdown este al doilea album in care Green Day thinks big, care are un concept, care spune o poveste. Este un album adresat multor categorii de oameni, un album care umple multe goluri in boxele anului 2009.

Asculta Direct Know your Enemy | 21 Guns | 21st Century Breakdown

surse foto 1 | 2

Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?

Artist: John Frusciante
Album: The Empyrean
rock, experimental, psychedelic
Aparut pe 20 februarie 2009

John Frusciante este cunoscut drept chitara si a doua voce din Red Hot Chili Peppers. Frusciante a avut un rol esential in afirmarea trupei, cand s-a alaturat celorlalti chilli peppers la doar 18 ani, iar mai tarziu a ajutat la relansarea ei in 1998, cand a revenit in trupa dupa o pauza de 6 ani. Iar cele mai bune albume RHCP au fost cele cu el la chitara. Parere unanim impartasita si de fani si de critici.

The Empyrean este al zecelea album al lui Frusciante, inregistrat pe parcursul a doi ani, intre 2006 si 2008 si care a aparut in februarie 2009 la aprope 4 ani de la precedentul album.

Frusciante colaboreaza pe album cu un cor gospel, un cvartet de coarde, Johnny Marr (The Smiths) si, nici o surpriza, basistul Red Hot Chili Peppers, Flea.

sursa foto

Titlul albumului se trage dintr-un termen folosit de Dante si Milton care descrie cel mai inalt punct din rai si care “in ancient cosmologies was supposed to be occupied by the element of fire”. The Empyrean este considerat deja, de publicatiile internationale una dintre cele mai importante aparitii muzicale din 2009.

Un album in care Frusciante uimeste prin capacitatile vocale, si constructia pieselor. Reuseste din nou o delimitare de sunetul si filosofia Chili Peppers, creaza un album conceptual, bazat pe cele doua personaje care coexista in mintea unei pesoane pe parcursul vietii (dupa cum a declarat pe blogul scris in perioada inregistrarilor). The Empyrean este un album intunecat si foarte introspectiv dar care reuseste sa creeze revelatii prin schimbarile de ton si volum si prin cantitatile enorme de emotii si spiritualitate pe care le transmite.

Cel mai ambitios si inchegat proiect al lui John Frusciante de pana acum, The Empyrean, este si cel mai bun album al lui pana in acest moment.

Incearca direct: Dark/Light
Cumpara: Amazon

sursa foto carusel

Bat For Lashes – Two Suns
indie, alternative, synthpop
Aparut pe 6 aprilie 2009

Bat For Lashes nu e o trupa, ci un pseudonim. Pe Bat for Lashes o cheama de fapt Natasha Khan. Bat For Lashes a implinit 30 de ani iar muzica ei a fost categorisita deopotriva in indie, synthpop si alternative.

Al doilea ei album, Two Suns, cel despre care vorbim aici, exploreaza dualitati. Two lovers, two planets, two sides of a personality. Two suns is bringing reflection about “the philosophy of the self and duality, examining the need for both chaos and balance, for both love and pain, in addition to touching on metaphysical ideas concerning the connections between all existence”. Album concept, carevasazica.

Two Suns e de simtit in capul pieptului. Din cauza ca e foarte orinetat catre “self” si pentru ca armoniile si tonul vocii iti intra direct in rasuflare. Muzica Natashei iti transmite stari, ea te face sa simti ce canta. Poti sa nu stii engleza, sa nu-i intelegi versurile, si tot iti dai seama despre ce e vorba. Poti sa-ti dai seama cand plange, cand are speranta sau dorinta.

In lista mea de albume preferate din 2009 Two Suns este in primele 5.

Video: Daniel | Pearl’s dream

Fink – Sort of Revolution
jazz, blues, folk, indie
Aparut pe 25 mai 2009 la Ninja Tune

Pentru cine nu-l stie deja, Fink este Fin Greenall, “English singer-songwriter”, producator si DJ din Brighton. Muzica pe care o scrie si canta sub titulatura Fink este definita de un sunet minimal de chitara acustica “finger-picked” alaturi de un bas si o toba. Si vocea lui, timbrul, infundat, mormait, din barba.

“Sort of Revolution” este al patrulea album al lui Fink, aparut la doi ani distanta de precedentul. Nu s-a lasat asteptat si nu te dezamageste. E un album in care il descoperi si redescoperi pe Fink, starile lui si povestile laconice pe care le spune.

De remarcat e si ca pe “Sort of revolution” sunt doua cantece scrise impreuna si cantate cu John Legend cu tot cu pianul lui. Ceea ce poate parea ciudat la prima vedere avand in vedere originea si stilul lui John Legend.

Albumul este un concept original de la un capat la altul, Fink l-a produs, mixat si masterizat “himself” iar acest lucru iti ofera, pe langa o privire asupra capacitatilor lui in domeniu, si o fereastra catre muzica lu Fink asa cum o vrea si cum o vede el. Asta inseamna ca pe albumul asta sunt cantece mai putin catchy/tune-based dar mai “profunde” decat pe albumul precedent “Distance and Time”.

Fink – Sort of Revolution

Mark Knopfler – Get Lucky.
Rock, Blues Rock
Aparut pe 14 Septembrie 2009

Mark Knopfler este un chitarist, vocalist, compozitor si producator britanic a carui activitate muzicala de succes se intinde pe o perioada de peste 30 de ani.

In 1977 a fondat alaturi de fratele lui, David, Dire Straits. In 1995 paraseste trupa si isi incepe cariera solo producand albume sub nume propriu. Este unul dintre cei mai respectati “fingerstyle guitarists” din epoca moderna a rock-ului. Mark Knopfler ocupa locul #27 in clasamentul Rolling Stone “100 Greatest Guitarists of All Time”. Specia de dinozauri “Masiakasaurus Knopfleri” a fost denumita asa dupa Kopfler. Palentologii ascultau Dire Straits cand au descoperit aceasta specie.

Get Lucky
In Septembrie 2009, Knopfler revine cu Get Lucky, al 6-lea lui album solo de cand a parasit Dire Straits, un album dintre cele mai “mestesugite” ale lui.

Pe album se pot decoperi calitatile multiple ale lui Knopfler, nu doar chitara cu sunetul si stilul unic ce l-a facut celebru, ci si capacitatile lui de vocal, compozitor si producator. Intregul album poate fi descris foarte simplu prin combinatia dintre personajele cantecelor lui si instrumentatia calda radianta. Aranjamentele de pe Get Lucky includ pianul/ clapa lui Guy Fletcher (ex Dire Straits), viori si sunt de un bun simt aproape neobservabil. Ele curg firesc, umplu golurile unui blues fingerpicked si intregesc o armonie cum rar se mai intalneste in muzica de dupa 2000.

Enjoying the crafted songs
Knopfler s-a nascut in Scotia si a locuit in acolo pana la varsta de 7 ani; iar acest lucru se vede si se aude pe fiecare album al lui. Unele lucruri raman cu tine din copilarie. Pentru el “familiar sounds” includ muzica celtica si sunetele produse de cimpoi. Cantecul care incheie albumul, “Piper To The End” a fost scris pentru unchiul lui, Freddie, cimpoier in “1st Battalion, Tyneside Scottish, the Black Watch, Royal Highland Regiment” si care a murit in 1940 in Franta la doar 20 de ani.

Foarte modest in felul in care isi evalueaza albumul, MK se detaseaza de restul artistilor prin insusi modul in care isi compune si mestereste muzica: “It’s not on the same pitch as a lot of other people are playing, mine’s over here and theirs is over there, but people still want to hear crafted songs.”