Artist: Gil Scott-Heron
Album: I’m new here
Spoken word soul – Blues – Trip hop – Electronica
Aparut pe 8 februarie 2010

Prin anii ‘70 – ‘80, Gil Scott-Heron experimenta in zona funk-soul, livrand un produs ce avea sa fie in retrospectie clasat drept o forma de proto-rap, un amestec viu de contestatie publica, poezie agresiva si verdicte politico-sociale. Un mix familiar astazi, cand Gil e considerat drept punct de pornire al hip-hop-ului, dar fara a fi blocat intr-o bucla de furie gratuita, ci intorcandu-si intotdeauna privirea in strada si articuland un mesaj deopotriva descriptiv si moralizator.

Dupa o pauza de 16 ani, artistul vine iarasi in fata noastra cu un album a carui lansare a devenit un eveniment in sine, prin simpla ancorare de numele sau. Veteranul Gil, activistul Gil, ajuns la varsta batranetii si blocat in chenarul a cateva sintagme clasice. „Bob Dylan de culoare”. „Bunicul hip-hop-ului”. Multi s-au intrebat ce a alterat vremea si cum avea sa arate noua haina a muzicianului, nesiguri in a-si seta asteptarile. Surpriza trebuie sa fi fost oricum remarcabila.

Noul album, „I’m new here”, ne ofera imaginea unui om ce a supravietuit unei perioade in care s-au furisat demoni lumesti, precum drogurile, inchisoarea si reabilitarea esuata. Gil cel de acum 30 – 40 de ani si cel de astazi sunt legati printr-un paradox pervers: artistul a devenit persoana pe care o blama in tinerete.

„Standing in the ruins of another black man’s life or flying through the valley separating day and night, I am death, cried the Vulture, for the people of the light.”

Produs de Richard Russell, unul dintre fondatorii XL Recordings, casa de discuri din care au plecat albume precum „The Eraser” [Thom Yorke] ori „Broken Boy Soldiers” [The Raconteurs], „I’m new here” a avut o primire majoritar pozitiva, cu ocazionalul asterisc referitor la intinderea temporala neindestulatoare – doar 28 de minute! Album la care s-a lucrat doi ani! Cu trei-patru cover-uri pe el! Bulversant pentru ascultatorul zilei, conditionat sa aprecieze muzica taiata regulamentar in felii de mii de secunde. Insa Gil nu e un artist regulamentar.

Pornind cu un discurs de o intimitate dezarmanta, despre copilarie si femeile din familia sa (discurs montat pe linia melodica din „Flashing Lights” a lui Kanye West, artist care pe vremuri s-a jucat cu una dintre melodiile lui Gil, „Home is where the hatred is”), albumul curge intr-o cascada de revolte si marturisiri spuse cu privirea indreptata spre inapoi. Indiferent de reactiile artistice, demersul lui este unul curajos in termeni umani; constient, isi plaseaza slabiciunile sub o lentila fina, pregatit fiind sa-si darame trecutul si, odata cu el, propriile fantome. Poate ca la saizeci de ani asta ramane singurul lucru salubru de facut.

Intercaland fragmente din cartea sa, „The Vulture”, si mici pauze vorbite intr-o factura foarte personala, Gil se indeparteaza, odata cu repertoriul tematic, si la nivel de muzica, trecand de la vechea lume funk-soul la un amestec foarte actual de blues, soul vorbit si electronica.

Alaturi de compozitii proprii, Gil redimensioneaza cateva piese din trecut, pentru a intra in buzunarul sau de la piept. Coloana sonora a unei zile de vara din Tennessee, traita molcom la umbra verandei, „Me and the devil” a lui Robert Johnson (cantaret asezat de revista Rolling Stones pe culoarul cinci al primilor 100 cei mai abili chitaristi din toate vremurile), e transformata intr-un ecou apasator, jumatate lupta – jumatate acceptare, in spatele caruia ghicesti pumnul ridicat in fata diavolului.

Piesa „I’m new here” devine, prin tenta de spoken word, din versiunea minimalist-alcalina a lui Bill „Smog” Callahan, mult mai confesiva si revelatoare pentru misterul din spatele lui Gil. „I’ll take care of you”, un cover dupa cantecul lui Bobby „Lion of the Blues” Bland, se indeparteaza de muzica soul a anilor ‘30 spre un soul dictat de o voce abraziva, „inmuiata in Bourbon” (Simon Price, The Independent).

Subordonandu-se avatarului pe care il condamna in tinerete, artistul revine cu destinatia, dar mai ales cu drumul, asumate si ridicate in fata privirilor noastre. E acelasi Gil, trecut prin ceea ce numim generic „viata”, ajuns in momentul reflectiei. Trage linia, dar nu in chip de resemnare, ci ca start pentru un nou inceput. „No matter how far wrong you’ve gone, you can always turn around.”

Mesajul nu e unul al optimismului salvator. E confesiunea matura a unui om care-si priveste trecutul cu aceeasi luciditate si neastampar moral ca acum cateva decenii, incheind datoriile cu propria devenire si afland, in final si atat cat e omeneste ingaduit, impacarea.

Iar cand toate acestea sunt aglomerate in cateva minute de poezie, tumult si soul, cea mai inteleapta miscare e sa-ti apleci urechea si sufletul catre scurt-metrajul vietii unei legende, revenite printre noi pentru ca inca mai are cateva lucruri de spus. Si o face naucitor de bine.

„Not running for my life because I have to be running for something of more value to be running and not interfere. Because the thing I fear can not be escaped, eluded, avoided, hidden from, protected from, gotten away from, not without showing the fear as I see it now.”

Ascultă albumul „I’m New Here” aici

Mai multe despre Gil Scott Heron:
Interviu: Comeback Interview, Guardian [2010]
Documentar: “The Story of Gil Scott-Heron”, BBC [2004]
Anii `70: “The Revolution Will Not Be Televised“, “The Bottle”
Anii `80: “Angel Dust”

Front page photo credit: Mischa Richter

Artist: Wolfmother
Album: Cosmic Egg
hard rock, heavy metal, blues-rock
Aparut pe 23 octombrie 2009

Cateodata simt ca imi lipseste ceva si nu stiu ce anume. Si caut. Incep prin a-mi pune in playlist ceva ritmat, ceva din folderul “dancy”, crezand ca sunetul si melodiile simple pot umple spatii in mine in acelasi fel in care sunetul basilor, cu frecventa lor joasa, iti pot umple camera de sunet. Dar imi dau seama foarte repede ca nu asta caut. Incerc apoi ceva nou, gandindu-ma ca ceva proaspat ma poate satura. Gresit din nou, dupa 3 piese imi dau seama ca nu sunt pe drumul bun. Incercarile mele targetate nu duc nicaieri. Realizez ca imi trebuie totusi ceva familiar, ceva ce imi poate trezi amintiri, ceva ce ma poate duce cu inima in locuri cunoscute si dragi. Singurul mod eficient de gasi ce caut e sa-mi pun toate folderele de muzica in playlist, apas pe shuffle si dau play. Apoi “next” pana cand simt ca rasare soarele din boxe.

Exista niste spatii pe care sunetul post-punk revival, 00’s alternative si ceea ce Last.Fm denumeste generic “Indie”, nu le poate patrunde. Pentru ca frecventele nu sunt cele potrivite. Sunt bune pentru tzopait, dansat, probat conversi, discutat despre expozitii de fotografie, dar nu umplu spatiile. Spatiile din tine, alea formate inainte sa inveti sa citesti, in copilarie, cand ascultai hard rock. Spatii formate pe vremea cand chitara electrica era folosita pe post de arma sau ca o extensie a ego-ului unui artist avid de momente de nebunie si sunete asurzitoare. Spatii formate din sunet de chitara cu distors gras si dement.

Asa ajungi, din next in next, la Wolfmother si noul lor album, Cosmic Egg.

Suntem in 2009, aproape 2010. In curand schimb prefixul. Led Zeppelin nu mai e demult in playlistul meu. Le stiu toate piesele, le-am “uzat” versurile inca din liceu, ba chiar am citit si o carte de-a lui Pitis despre ei. Pe Ozzy nu-l mai am in memoria activa de cand cu reality-showul MTV “The Osbournes”. Nu, nu ma refer la orice a facut Ozzy, ma refer la ACEST Ozzy. La Perry Mason, adica tot ce a dat el mai bun in cariera solo. Iar despre T.Rex, ei bine, asta e una dintre cele mai underrated trupe din istoria rockului. Definita glamrockului in dictionarul personal.

De ce am mentionat aceste 3 trupe? Pentru ca Wolfmother suna ca toate trei la un loc. Plus un ambalaj nou fomat de echipamente scumpe, de masterizari, procesari si producatori care aduc un aer nou in sunetul trupei.

Wolfmother sunt tinerii dinozauri.
Sunt micii t.rex’shi.
Despre ce vorbesc? Despre asta!

Ben Harper – Pleasure and Pain
Documentar
Regizat de Danny Clinch
Aparut in 2002

Filmul este unul dintre cele mai bine realizate portrete ale unui artist, recomandabil pasionatilor de rock si blues dar mai ales celor carora le place muzica lui Ben Harper si vor sa inteleaga conceptele, filosofia din spatele muzicii si cum a reusit el sa ajunga unul dintre cei mai mari si respectati artisti ai ultimelor doua decade. De fapt m-as risca la inca o afirmatie: daca nu ai avut sansa sa-l vezi live pe Ben Harper, cam asta e singurul lucru pe care il poti face (urgent) ca sa intelegi despre ce e vorba in muzica lui.

“Music is the last true voice of the human spirit. It can go beyond language, beyond age and beyond color .. straight to the heart and mind of all people” – Ben Harper

Ce are atat de special acest film?
Documentarul incepe aruncand direct privitorul in ideea de muzica, emotia si bucuria starnite de muzica. Ben Harper vorbeste, printre pastile de reprezentatii live, despre inutilitatea etichetelor, a denumirii stilurilor, necesitatea de a trece dincolo de bariere si conventii in muzica, despre cum a devenit muzica lui cunoscuta, si ideea de a face ceea ce simti si cum simti ca si artist, fara sa te limitezi in vreun fel.

Ajunge apoi la radacinile, influentele si, cel mai important, familia care l-a crescut pe Ben. Iti dai seama imediat cum a ajuns Ben Harper la acel sunet unic, eclectic, alb si negru in acelasi timp. A crescut intr-o familie in care Hendrix si Dylan erau ascultati cel putin de doua ori pe zi iar toata familia lucra intr-un magazin de instrumente muzicale si toti erau profesori de chitara, banjo.. and other string instruments. De la tatal lui, care l-a cam neglijat in copilarie si despre care vorbeste foarte putin in acest documentar, se pare ca a ramas doar cu influentele black/afro si amintirea unui concert Bob Marley care l-a marcat profund.

Pentru Ben lucrurile par foarte simple. Lumea se imparte in bun si rau. Trebuie sa lupti impotriva raului, chiar daca ai si tu raul in tine. Cum le deosebesti? Le simti. Iar muzica te va inspira si ghida.

Marele merit al regizorului Danny Clinch este ca reuseste sa treaca prin toate aspectele vietii si muzicii artistului intr-un mod foarte natural, asemenea vorbelor lui Harper de la inceputul documentarului, beyond language, age or colour, urmarind muzica si lasand cumva privitorul fara repere fizice sau temporale, cu o poveste in care primeaza viziunea artistului asupra umanitatii si muzicii.

DVDul vine la pachet cu cateva reprezentatii live ale artistului, in afara documentarului, dintre care recomand “bootleg-urile” de la Royal Albert Hall din Londra inregistrate in 1998 si cu un videoclip “Ground On Down” din 1995, cantec de pe albumul “Fight for your mind” si care se vede mai jos.

Artist: Norah Jones
Album: The Fall
jazz, blues, pop, soul, folk, country
Aparut pe 17 noiembrie 2009

Doamnelor. Zgariati-ma. Dar e destul de clar de la prima auditie. Norah Jones are o problema. In ciuda zecilor de milioane de albume vandute, ultima ei creatie, The Fall, sufera. Sufera chiar de lipsa numelui pe care-l poarta pe coperta. Domnisoara care acum ceva ani ne catifela cu un simplu si senzual Come away with me, pare a nu se mai putea dezlipi de zona de confort lirico-acustic care a impus-o. Si nu ar fi o problema. Insa vibe-ul ultimului album, muzica si versul, in ciuda producatorului Jacquire King (Kings of Leon, Tom Waits), te adoarme inainte sa te trezeasca.

Albumul are 13 piese, iar pana la a saptea, “It’s Gonna Be”, ai timp sa jonglezi bibelourile bunicii cu ochii inchisi, pe o funie intinsa intre TNB si Universitate. Nimic nu te va perturba. E un soft-pop depersonalizat, cuprins de lentoare, care in ciuda interpretarii precise, pare a avea tonusul unei cepe scoase dupa jumatate de an din cutia de legume a frigiderului. Versurile sunt pline de suferinta cosmopolitana, pe principiul “give’em what they want to hear”: Something by the way he touched me, Was so slow.. I’m feeling lonely. Brrrr…

Salvarea vine partial in ultimul track, Man of the hour, o piesa cu umor, in care Norah isi pune destinul I like the way you lead me when we go outside and walk si sentimentele I chose you, because you’re sweet and you give me lots of lovin’ and you eat meat, in bratele generoase si pline de blana ale, probabil, potaii de pe coperta.

Vina poate fi a oamenilor in costume ai casei de discuri EMI, care si-au dorit inca un album targetat pe suferintele emotionale ale sexului slab, dar educat, in prag de 30 de ani. In acelasi timp, e posibil ca ambitia Norei de a compune personal toata muzica sa fie, deocamdata, putin prea mare.
Sau poate e doar indragostita.

In aceasta nota optimista, inchid prin a va recomanda, pe cineva, care sumarizeaza simplu tot ce-am scris mai sus. O cheama Fiona Apple, iar in 2005, canta cam asa: Give us something familiar / Something similar / To what we know already / That will keep us steady / Steady going nowhere

Asculta direct Man of the Hour

Artist: John Mayer
Album: Battle Studies
blues – rock
Aparut pe 17 noiembrie 2009

John Mayer canta foarte bine la chitara si voce, are 32 de ani si a scos pana acum patru albume pe care le-a scris si compus de unul singur. Primul lui album, cel din 2001, a fost cel care i-a adus succesul.

Eu am inceput sa aplec urechea la muzica lui John Mayer prin vara anului curent, dupa ce l-am ascultat si vazut intr-o inregistrare pe web in care tinea un curs studentilor de Berklee College of Music, scoala in care el s-a inscris la varsta de 19 ani si pe care a abandonat-o dupa doua semestre.

In respectivul curs el le povesteste viitorilor presupusi muzicieni , printre altele, si despre cum vede muzica, cum o compune si care sunt punctele de plecare pentru o cariera muzicala. Am ramas surprins de bunul lui simt, de tehnica, de idei si chiar de personaj pe de-antregul. Am hotarat sa-i incerc albumele.

Primele doua albume ale lui John Mayer mi s-au parut prea “light”. Insa pe cel de-al treilea, Continuum (2006), am gasit nu numai influentele lui blues, dintre ce le mai bune, dar si contributia pe care o aduce el acestui gen. Continuum l-am considerat cel mai bun album al lui. Pana acum.

Asa cum l-am auzit declarand, ca sa ajungi mare si celebru in muzica iti trebuie cantece bune. E foarte simplu, oricate artificii, oricat marketing si oricate instrumente combini, fara un cantec pur si simplu bun nimic nu o sa iasa niciodata.

Si John Mayer a facut “Battle Studies”. Care are cantece doar foarte bune. Fiecare cantec in parte are o poveste spusa foarte simplu si sunt foarte pesonale. John Mayer te obliga sa te apropii de cantecele lui. Cantecele sunt scrise in the good ol’ fashion way si sunt cantate cu good ol’ fashion instruments in the good ol’ way. Adica sunt calde, umplu spatiul din jurul tau, iti dau un sentiment de siguranta si de impacare. In comparatie cu albumele anterioare, Battle Studies este mai intunecat, abordeaza teme mai triste dar asta il face si mult mai personal decat albumele precedente.

Mayer a declarat ca albumul se numeste Battle Studies pentru ca include “multe lectii, multe observatii si cateva sfaturi” si ca este similar unui “heartbreak handbook”. Iar ca sa va faceti o idee si despre temele de pe albumul asta, iata si un tweet preluat chiar de John Mayer pe contul lui: “jordyenglish: John Mayer says “heart” 44 times and “love” 37 times in Battle Studies. I wonder what kind of theme he’s going for.”

Asculta direct: Heartbreak Warfare si Who Says

Artist: Bob Dylan
Album : Christmas In The Heart
Aparut pe 13 octombrie 2009

Nu stiu cum sunteti voi, dar. Eu nu mai pot asculta muzica de Craciun din colectia Mahalia Jackson – Satchmo – Ella Fitzgerald – Dean Martin – Sinatra. Imi plac, i-am ascultat dar acum imi doresc ceva nou, ceva care sa-mi aduca anii 2000 sub brad si nu vremurile cand ma uitam la desene animate facute de Disney himself. Asa se face ca de cativa ani in playlist/player –ul din ajunul Craciunului si-a facut aparitia albumul Dianei Krall. Nu ca ar fi mare diferenta, tot jazz vocal, dar macar sunetul e mai bun si pianul se aude curat.

Cand am auzit ca Dylan urmeaza sa scoata un album cu muzica de Craciun am zambit. Pe de o parte pentru ca stiam ca langa Diana Krall mai apare inca un disc pe care pot sa-l pun in seara aia cand stau si beau cu tata un pahar de “ce avem mai bun in casa”. Iar pe de alta parte pentru ca pare ciudat. Bob Dylan scoate album de Craciun? Adica? Are intentii bune? Dylan? Cred ca glumesti! Voce nu are, nu e cel mai mare virtuos al chitarii. Tot ce are mai bun de dat Dylan a fost si este subtil.

Cand auzi ca “Peace on Earth Will come to all If we Just follow the light” din gura lui Dylan, sincer, la ce te gandesti? Nu ca face misto? Peace on Earth will come to all?

In “Must be Santa”, pe langa renii obisnuiti Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donner, Blitzen, ii avem inhamati la sanie si pe Kennedy, Bush, Nixon, Reagan, Clinton. Da, Clinton the red nosed reindeer.

Cine a inteles “It’s all good” de pe “Together Through Life” nu poate crede ca Dylan a facut pur si simplu un album de Craciun. Christmas In The Heart este pur si simplu un nou album Dylan. E o continuare a lui ”It’s All Good”. When you damn well know it’s not “all good”!

Asculta Direct “Must be Santa”
Cumpara albumul aici

Fink – Sort of Revolution
jazz, blues, folk, indie
Aparut pe 25 mai 2009 la Ninja Tune

Pentru cine nu-l stie deja, Fink este Fin Greenall, “English singer-songwriter”, producator si DJ din Brighton. Muzica pe care o scrie si canta sub titulatura Fink este definita de un sunet minimal de chitara acustica “finger-picked” alaturi de un bas si o toba. Si vocea lui, timbrul, infundat, mormait, din barba.

“Sort of Revolution” este al patrulea album al lui Fink, aparut la doi ani distanta de precedentul. Nu s-a lasat asteptat si nu te dezamageste. E un album in care il descoperi si redescoperi pe Fink, starile lui si povestile laconice pe care le spune.

De remarcat e si ca pe “Sort of revolution” sunt doua cantece scrise impreuna si cantate cu John Legend cu tot cu pianul lui. Ceea ce poate parea ciudat la prima vedere avand in vedere originea si stilul lui John Legend.

Albumul este un concept original de la un capat la altul, Fink l-a produs, mixat si masterizat “himself” iar acest lucru iti ofera, pe langa o privire asupra capacitatilor lui in domeniu, si o fereastra catre muzica lu Fink asa cum o vrea si cum o vede el. Asta inseamna ca pe albumul asta sunt cantece mai putin catchy/tune-based dar mai “profunde” decat pe albumul precedent “Distance and Time”.

Fink – Sort of Revolution

Mark Knopfler – Get Lucky.
Rock, Blues Rock
Aparut pe 14 Septembrie 2009

Mark Knopfler este un chitarist, vocalist, compozitor si producator britanic a carui activitate muzicala de succes se intinde pe o perioada de peste 30 de ani.

In 1977 a fondat alaturi de fratele lui, David, Dire Straits. In 1995 paraseste trupa si isi incepe cariera solo producand albume sub nume propriu. Este unul dintre cei mai respectati “fingerstyle guitarists” din epoca moderna a rock-ului. Mark Knopfler ocupa locul #27 in clasamentul Rolling Stone “100 Greatest Guitarists of All Time”. Specia de dinozauri “Masiakasaurus Knopfleri” a fost denumita asa dupa Kopfler. Palentologii ascultau Dire Straits cand au descoperit aceasta specie.

Get Lucky
In Septembrie 2009, Knopfler revine cu Get Lucky, al 6-lea lui album solo de cand a parasit Dire Straits, un album dintre cele mai “mestesugite” ale lui.

Pe album se pot decoperi calitatile multiple ale lui Knopfler, nu doar chitara cu sunetul si stilul unic ce l-a facut celebru, ci si capacitatile lui de vocal, compozitor si producator. Intregul album poate fi descris foarte simplu prin combinatia dintre personajele cantecelor lui si instrumentatia calda radianta. Aranjamentele de pe Get Lucky includ pianul/ clapa lui Guy Fletcher (ex Dire Straits), viori si sunt de un bun simt aproape neobservabil. Ele curg firesc, umplu golurile unui blues fingerpicked si intregesc o armonie cum rar se mai intalneste in muzica de dupa 2000.

Enjoying the crafted songs
Knopfler s-a nascut in Scotia si a locuit in acolo pana la varsta de 7 ani; iar acest lucru se vede si se aude pe fiecare album al lui. Unele lucruri raman cu tine din copilarie. Pentru el “familiar sounds” includ muzica celtica si sunetele produse de cimpoi. Cantecul care incheie albumul, “Piper To The End” a fost scris pentru unchiul lui, Freddie, cimpoier in “1st Battalion, Tyneside Scottish, the Black Watch, Royal Highland Regiment” si care a murit in 1940 in Franta la doar 20 de ani.

Foarte modest in felul in care isi evalueaza albumul, MK se detaseaza de restul artistilor prin insusi modul in care isi compune si mestereste muzica: “It’s not on the same pitch as a lot of other people are playing, mine’s over here and theirs is over there, but people still want to hear crafted songs.”