Read the full story

Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?

Pearl Jam – Backspacer
Alternative rock
Aparut pe 20 Septembrie 2009, la Monkeywrench

Nu, nu, stai o clipa. Hai sa lamurim de la inceput. Ca dupa aia ne imprietenim, iar la un moment dat o sa spui ca nu te asteptai, ca nu mai sunt ca la inceput, ca aveau alea dreptate cand spuneau ca ochii-mi sunt albastri doar pentru ca in spate e o mare balta.

Asa, deci cum ar veni, cand ceva e-ntunecos, lasati-ma s-arunc niste lumina.
Noi, contributorii acestui site pacatuim de o mare si nesanatoasa afinitate pentru o trupa anume.
Si cu toate ca nu am afirmat vreodata ca recomandarile pe care le facem se intalnesc cu obiectivitatea, in ce priveste absolut cea mai frumoasa trupa de pe lumea asta, mi-e teama ca vom recomanda inclusiv cantecele de la gradinita unde dorm copii lor. Si pentru ca tot e atat de frig, imi vine sa arunc cu niste foc peste. Doamnelor, domnilor, mai gagicilor, bai baieti:

Pearl Jam. Asta pentru ca daca ceva-i pierdut, vreau sa-l recastig. Probabil ca e o forma de atasament sentimental pentru tineretea care incepe sa nu mai fie. Probabil pentru ca Eddie Vedder e cel mai integru, onest si pasional comunicator dintre vocalistii comunicatori. Sau Mike McCreaddy e cel mai zeu dintre toti chitaristii care-si dau capul pe spate, arcuindu-se, la solouri. Ori din cauza lui Stone Gossard, cel mai candid si anonim chitarist care a scris aproape toata muzica de pe legendarul multiplatinat album Ten? Sau o fi Jeff Ament de vina, basistul retras, cu privire lina, care sta pe skate toata ziua, acum cand e demult trecut de 40 de ani? Matt Cameron, fost tobosar la Soundgarden, cu grimasa de maxilar cand puncteaza pe premier?

Acum trei ani, agatati de barele balconului unei sali de sport din Viena, la finalul concertului lor, am ramas nemiscati pentru o mana de secunde. Extazul se transforma in durere, aveam lacrimi pe la colturi, si traiam cea mai nemernica senzatie de abandon. Ei incheiasera, si o data cu ei se incheia si “tineretea” mea. Toate fetele dansate pe Black, toate urletele de la reuniuni pe Alive. Imponderabilitatea disparuse. Luminile se aprindeau, lumea mergea spre iesire. Rezolvarea a venit insa tot din partea lor.
Au ales Bjork pentru exit-song. Joga.
Era turneul pentru albumul self-titled. Un album de revenire, teme politice anti-Bush foaaarte pronuntate, World Wide Suicide.

Dupa trei ani, pe 20 septembrie, cu doua numere inaintea zilei mele de nastere, Pearl Jam a scos un nou album – Backspacer. La fel ca in momentul aparitiei ultimelor doua albume, l-am urat din prima. I-am hulit, i-am acuzat pentru a mia oara ca nu sunt in stare sa se reinventeze dracului odata, l-am ascultat de doua ori, m-am plictisit de moarte si l-am pus deoparte. Vroiam ca pentru prima oara in viata sa ma uit direct si obiectiv la Pearl Jam. Si mai mult decat atat. Aveam sa scriu un review despre albumul lor slab de anul acesta, sa-l leg de ultimele doua, si sa demonstrez pe scurt, ca Dumnezeu nu exista, iar iubirea e un lubrifiant pentru o viata unsa. Insa pentru ca regulile acestui site ne impun sa ascultam de minim trei ori un disc inainte de al recomanda, a mai fost nevoie de o ascultare.

Si ce album, mai fetelor, mai baietilor! Ce trupa! Ce pofta de cantat! Cum trebuie ca suna albumul asta live! Uau! Ce pofta pe primele patru piese! Ce amarala dulce pe a cincea! Ce om e Vedder asta! Cica “I’m a lucky man to count on both hands/ The ones I love”! Cica “I’ll sleep with the light on, in case she comes”! Ce de-a inima pe a cincea! Cica “Riding high amongst the waves/ I can feel like I/ Have a soul that has been saved/ I can feel like I’ve/ Put away my early grave”! Cat de misto! Va rog eu mult, ascultati-l in casti, cu versuri in fata, si apoi in masina vara cand o sa va plimbati prin lume, si apoi da-ti-l mai departe prietenilor si prietenelor!
Cica “I gotta say i now/ Better loud / Than too late”!

Deci cam asta-i si cu albumul asta… e foarte bun…

ce………?
“Is it so wrong to think that love can keep us safe?”

Asculta direct: The Fixer

Manchester Orchestra – Mean everything to nothing
Indie rock
Aparut pe 21 Aprilie 2009

La inceputul anului curent, Gibson Lifestyle, publica un articol intitulat 5 Bands You’re Going to Hear About in 2009. In capul listei statea Manchester Orchestra. Din Atlanta, Georgia, USA.

Mean Everything to Nothing, al doilea album al trupei, aparut in aprilie, a atras tone de review-uri pozitive, unul din cel mai puternice argumente in favoarea discului fiind identificat in puterea acestuia de a adresa mesaje oneste, directe, intr-un limbaj comercial universal acceptat de public si case de productie.

Iar argumentul tine. Pentru ca oricum ai da-o, The Only One, piesa care deschide, este perfecta pentru dat jos din pat, spalat pe dinti, facut cafea, pocnit gagica peste fund, etc. Tonul e vesel, dansant, aglomerat, peste care sta vocea lui Andy Hull, care iti zbiara: I am the only one that thinks I’m going crazy/ And I don’t know what to do. Pare naiv, dar sa fim seriosi, e aproape tot ce vrei de la o dimineata.

Albumul continua relativ in acelasi puls, energetic, putin surprinzator, insa cu succes datorita pasiunii din vocea domnului Hull, care lasa senzatia ca-si vinde sufletul in fata casei. Dinamica muzicala e clasica, exploziile sunt tinute pentru refren, concluziile existentialiste la fel. Salvarea ar putea veni totusi in urmatoarele albume. Si poate nu le-ar strica o saptamana de baut zdravan in Manchester, UK.

Asculta direct: I’ve got friends

Muzica rock, jazz si blues exista. Dar nu se mai scrie sau vorbeste despre ele pe cat si-ar dori unii dintre noi. Iar vestile razbat greu.

Media romaneasca acorda muzicii spatii neglijabile. Pe print situatia e catastrofala, in online demersurile sunt individuale, iar la librarie, editia Rolling Stone are un pret prohibitiv. Iar tie nu-ti ramane decat sa scormonesti prin torente sau sa mergi pe mana unui post de radio. Sunt sanse mari sa ratezi multe acte muzicale valoroase.

Pe WETPAPER.RO gasesti informatii si recomandari, afli ce nu trebuie ratat si ce trebuie cel putin incercat.

Aici vei afla despre artisti de blues nominalizati de la varste fragede la premii grammy, saxofonisti de jazz despre care nu stiai (si care au compus acel cantec care-ti place si pe care l-ai auzit iarna trecuta intr-o cafenea), rockeri care nu au intrat, sau au parasit deja lumina reflectoarelor si nu in ultimul rand, concerte pe care nu ar trebui sa le ratezi. Live sau digital.

WETPAPER.RO nu face dreptate cuiva, doar recomanda o aparitie. Conteaza ca a aparut, merita, si trebuie sa afli.

Credem ca lucrurile de calitate se transmit prin recomandare.

WETPAPER.RO iti face o recomandare.
Iti place sau nu iti place.

Koby Israelite – Modd Swings
klezmer, jazz, funk, metal, Balkan
(Tzadik, 2005)

Koby Israelite este un compozitor si multi-instrumentalist care s-a nascut in Tel Aviv in 1966 si care traieste in Londra din “his early 20s”. A studiat pianul la conservator inca de cand avea 9 ani. La 14 ani a primit primul set de tobe. In Londra a huzurit o vreme cantand prin diferite trupe heavy si fusion. Apoi s-a gandit sa se apuce singur de treaba.
Dupa ce a compus niste cateva cantece, le-a trimis lui John Zorn, considerand ca el este singurul care ar putea intelege muzica lui. And so it was. 7 albume scoase la casa de discuri a lui John Zorn, Tzadik, pana acum, in 2009.

Prima data l-am auzit si ascultat pe Koby in seria Book of Angels II. Volumul 4 – Orobas. Released in 2006. E imposibil sa treaca neobservat. Albumul este foarte curat si clar, ca si toata seria Book of Angels dealtfel. Insa Orobas este mai vesel, amuzant si mai Jewish decat toate celelalte albume din seria Book of Angels la un loc.

Apoi mi s-a recomandat un alt album al lui, din 2005, Mood Swings. “Asculta Ethnometalogy si spune-mi ce crezi”. Am respirat cantecul pentru 5 minute. Combinatie de “jazz, klezmer, prog rock, balkan, middle eastern/jewish, gipsy music, death metal” asa cum a fost descrisa de critici, in cel mai bun si placut mod posibil. Compozitia este larga, te lasa sa te bucuri de fiecare nota si de sunetul pur al instrumentelor ce definesc Klezmer-ul apoi le combina cu sunet proaspat, rock, metal, ruperi de ritm progressive cu serii scurte de balcanism si lautari ce-ti trec prin fatza scurte mirosuri de Kusturitza si Bregovici.

La inceputul albumului avem o compozitie traditionala rupta de un sunet de chitara psihedelica (Dror Ikra).
Finalul este nebunie si umor: un cantec scris de charlie chaplin (Mood swings) si un fusion (Psychosemitic) cu tonuri de apel, ruperi de ritm si influente balcanice/lautaresti.

“Mood Swings”
Producer, Composed By, Arranged By and Recorded By Koby Israelite
Drums, accordion, guitars, indian banjo, bass, pocket clarinet, clarinet, flutes, keyboards, melodica, percussion, vocals by Koby Israelite.

Born Again a fost scris impreuna cu Brendan Benson (The Raconteures, The Greenhornes) si Adriel Harris si este primul cantec de pe primul album full length al lui Chiesel “Death Won’t Send Us A Letter” (Septembrie 2009).