Artist: The Mars Volta
Album: Octahedron
progressive rock, psychedelic, hard-rock
Aparut pe 23 iunie 2009

La inceput doar deranjat, porcul grohaie nemultumit de trezirea intempestiva si la o ora greu de alaturat numelui sau. E inca noapte, zapada pocneste sub pasi, un rest de luna da contur copacilor din curtea din spate. Centrii nervosi incep sa i se activeze o data cu primele palme pe crupa, repede transformate in varfuri de bocanc inghetat, confirmare a faptului, ca nu, nu din cauza unui bonus alimentar cei patru barbati il scot afara.

Nu e timp pentru negocieri, doi il prind de cate o ureche, al treilea de coada, iar al patrulea pregateste un lighean. E primul moment in care animalul, medaliat cu bronz la concursurile de inteligenta, isi compune celebrul urlet. E descrierea exacta a constiintei mortii, exprimata in unde acustice. Degeaba te smucesti, degeaba te opintesti, drag prieten. Ai 200 de kilograme inutile. Ce-ai iubit mai tare, aia te omoara. Mori din dragoste.

Adrenalina il ajuta intrucatva, doi dintre barbati se dezechilibreaza, aburii efortului se intetesc, obrajii sunt rosii vinetii. Insa o data trantit la pamant, cu geunchii celor trei pironindu-i grumazul, porcului nu-i mai ramane decat muzica. Incep cele mai dramatice 10 secunde din istoria sonora a lumii. Calaul are o clipa de ezitare, ii spune animalului pe nume, rugandu-l sa se linisteasca, si asigurandu-l ca e gata indata. Stai Fane, stai, staaaai, stai ca-i gata indata, stai..

Cand primii centrimetri de cutit ii patrund in gat, si dintre brazi improasca primele raze de lumina, Fane mai are timp de un singur tipat. Pe care daca ai bafta sa-l auzi cand esti copil, cu suflet fin, ala esti.

In 1940, Frank Sinatra a dat tonul. Lumea incepea sa-i cumpere muzica. In timpul vietii sale, Sinatra a vandut peste 250 de milioane de albume. Din ‘40 pana in prezent, in USA si UK, media aparitiilor muzicale este de 50 de albume pe saptamana. Adica 2500 pe an. Daca inmultim cu 69 de ani (din 1940), obtinem un numar de 179.400 de albume. La o medie de 10 piese pe album, in ultimii 70 de ani, ne-am imbogatit cu 1.790.400 de cantece, gratie doar anglo-saxonilor. In ciuda caracterului usor monocrom, statistica ramane o stiinta pe cinste.

In 2005, la minutul 11.16 al unuia din cele aproape doua milioane de cantece, s-a petrecut ceva. Eram cu castile pe urechi, incercand mai mult din obligatie sa inteleg ceva din trupa pe care un bun prieten mi-o recomanda furibund. The Mars Volta. Ascultam deja al doilea album si eram pe cale sa cedez. Aveam in cap un fel de Terminator 1,2 si 3 dat pe highspeed. Si poate doar pentru ca mai aveam de stat vreo doua ore pana la inchiderea editiei ziarului la care lucram, mi-am luat urechile-n dinti, si-am decis sa trec si prin ultima piesa, Cassandra Gemini, 31:42 lungime. Putin distrat, cu mana pe refresh-ul de la mail, asteptand ce nu mai avea sa vina, am trecut zambind peste primele zece minute.
Insa in mai putin de un minut, subconstientul avea sa-mi ridice parul de pe ceafa, sa-mi creasca pulsul si sa-mi inghete mana pe tastatura. Eram din nou sub plapuma, transpirat, cu perna stransa in jurul capului, retraind marsul funebru al porcului Fane, tarat de urechi, impins din spate, catre moarte. Am inchis ochii, paralizat de o concluzie suficient de naiva, ca sa-mi para perfect, rotund, adevarata. Ascultam momentul care vestea sfarsitul, inutilitatea fara echivoc a oricarei alte manifestari muzicale.

In ciuda distantei pe care am luat-o intre timp fata de concluzia respectiva, mi se intampla de prea multe ori si astazi, sa-mi iau doza de 11.16. Sunt doua minute de dramatism muzico-cinematic teribil.

Intre timp, The Mars Volta a crescut intr-una din perlele cele mai stralucitoare ale rockului progresiv. Iar anul acesta, daca nu i-ati ascultat pana acum, e cel mai bun moment pentru a va lasa inghititi. Octahedron, noul lor album, se vrea a fi, conform spuselor liderilor trupei, o incercare de album acustic. Nu are nici un rost sa vi-l descriu. E versiunea light a tuturor razboaielor compuse in trecut. Dar e la fel de inovator, ridicol, dansant, sincopat, latino, sexy, dramatic.
Go, dig, deep.

P.S.: Anul trecut am fost la Londra pentru un concert Mars Volta. Din care nu mai tin minte foarte multe, pentru ca pe la jumatate, in mijlocul mareelor de sange, am adormit tun. Poate ca Fane m-a iertat totusi, si intr-un final, dupa multi ani, m-a lasat sa dorm.

Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?

Artist: John Frusciante
Album: The Empyrean
rock, experimental, psychedelic
Aparut pe 20 februarie 2009

John Frusciante este cunoscut drept chitara si a doua voce din Red Hot Chili Peppers. Frusciante a avut un rol esential in afirmarea trupei, cand s-a alaturat celorlalti chilli peppers la doar 18 ani, iar mai tarziu a ajutat la relansarea ei in 1998, cand a revenit in trupa dupa o pauza de 6 ani. Iar cele mai bune albume RHCP au fost cele cu el la chitara. Parere unanim impartasita si de fani si de critici.

The Empyrean este al zecelea album al lui Frusciante, inregistrat pe parcursul a doi ani, intre 2006 si 2008 si care a aparut in februarie 2009 la aprope 4 ani de la precedentul album.

Frusciante colaboreaza pe album cu un cor gospel, un cvartet de coarde, Johnny Marr (The Smiths) si, nici o surpriza, basistul Red Hot Chili Peppers, Flea.

sursa foto

Titlul albumului se trage dintr-un termen folosit de Dante si Milton care descrie cel mai inalt punct din rai si care “in ancient cosmologies was supposed to be occupied by the element of fire”. The Empyrean este considerat deja, de publicatiile internationale una dintre cele mai importante aparitii muzicale din 2009.

Un album in care Frusciante uimeste prin capacitatile vocale, si constructia pieselor. Reuseste din nou o delimitare de sunetul si filosofia Chili Peppers, creaza un album conceptual, bazat pe cele doua personaje care coexista in mintea unei pesoane pe parcursul vietii (dupa cum a declarat pe blogul scris in perioada inregistrarilor). The Empyrean este un album intunecat si foarte introspectiv dar care reuseste sa creeze revelatii prin schimbarile de ton si volum si prin cantitatile enorme de emotii si spiritualitate pe care le transmite.

Cel mai ambitios si inchegat proiect al lui John Frusciante de pana acum, The Empyrean, este si cel mai bun album al lui pana in acest moment.

Incearca direct: Dark/Light
Cumpara: Amazon

sursa foto carusel