Read the full story

“Dead Leaves and the Dirty Ground” (Live) este cel mai nou videoclip White Stripes si este un extras de pe DVD-ul concertului aniversar de zece ani al trupei, denumit “The White Stripes Under Nova Scotian Lights”.

via spinner

The 12 year break is over & school is back in session. Sign up now. Knights of the Soundtable ride again! www.soundgardenworld.com

Acesta este mesajul postat pe Twitter de Chris Cornell, vocalistul legendarei trupe grunge a anilor ‘90, imediat dupa intrarea in 2010. Pacaleala sau nu, site-urile muzicale freamata, nostalgicii suspina, Timbaland isi roade unghiile, iar noi ne bucuram ca anul a inceput repede si optimist.

Ben Harper – Pleasure and Pain
Documentar
Regizat de Danny Clinch
Aparut in 2002

Filmul este unul dintre cele mai bine realizate portrete ale unui artist, recomandabil pasionatilor de rock si blues dar mai ales celor carora le place muzica lui Ben Harper si vor sa inteleaga conceptele, filosofia din spatele muzicii si cum a reusit el sa ajunga unul dintre cei mai mari si respectati artisti ai ultimelor doua decade. De fapt m-as risca la inca o afirmatie: daca nu ai avut sansa sa-l vezi live pe Ben Harper, cam asta e singurul lucru pe care il poti face (urgent) ca sa intelegi despre ce e vorba in muzica lui.

“Music is the last true voice of the human spirit. It can go beyond language, beyond age and beyond color .. straight to the heart and mind of all people” – Ben Harper

Ce are atat de special acest film?
Documentarul incepe aruncand direct privitorul in ideea de muzica, emotia si bucuria starnite de muzica. Ben Harper vorbeste, printre pastile de reprezentatii live, despre inutilitatea etichetelor, a denumirii stilurilor, necesitatea de a trece dincolo de bariere si conventii in muzica, despre cum a devenit muzica lui cunoscuta, si ideea de a face ceea ce simti si cum simti ca si artist, fara sa te limitezi in vreun fel.

Ajunge apoi la radacinile, influentele si, cel mai important, familia care l-a crescut pe Ben. Iti dai seama imediat cum a ajuns Ben Harper la acel sunet unic, eclectic, alb si negru in acelasi timp. A crescut intr-o familie in care Hendrix si Dylan erau ascultati cel putin de doua ori pe zi iar toata familia lucra intr-un magazin de instrumente muzicale si toti erau profesori de chitara, banjo.. and other string instruments. De la tatal lui, care l-a cam neglijat in copilarie si despre care vorbeste foarte putin in acest documentar, se pare ca a ramas doar cu influentele black/afro si amintirea unui concert Bob Marley care l-a marcat profund.

Pentru Ben lucrurile par foarte simple. Lumea se imparte in bun si rau. Trebuie sa lupti impotriva raului, chiar daca ai si tu raul in tine. Cum le deosebesti? Le simti. Iar muzica te va inspira si ghida.

Marele merit al regizorului Danny Clinch este ca reuseste sa treaca prin toate aspectele vietii si muzicii artistului intr-un mod foarte natural, asemenea vorbelor lui Harper de la inceputul documentarului, beyond language, age or colour, urmarind muzica si lasand cumva privitorul fara repere fizice sau temporale, cu o poveste in care primeaza viziunea artistului asupra umanitatii si muzicii.

DVDul vine la pachet cu cateva reprezentatii live ale artistului, in afara documentarului, dintre care recomand “bootleg-urile” de la Royal Albert Hall din Londra inregistrate in 1998 si cu un videoclip “Ground On Down” din 1995, cantec de pe albumul “Fight for your mind” si care se vede mai jos.

Artist: John Mayer
Album: Battle Studies
blues – rock
Aparut pe 17 noiembrie 2009

John Mayer canta foarte bine la chitara si voce, are 32 de ani si a scos pana acum patru albume pe care le-a scris si compus de unul singur. Primul lui album, cel din 2001, a fost cel care i-a adus succesul.

Eu am inceput sa aplec urechea la muzica lui John Mayer prin vara anului curent, dupa ce l-am ascultat si vazut intr-o inregistrare pe web in care tinea un curs studentilor de Berklee College of Music, scoala in care el s-a inscris la varsta de 19 ani si pe care a abandonat-o dupa doua semestre.

In respectivul curs el le povesteste viitorilor presupusi muzicieni , printre altele, si despre cum vede muzica, cum o compune si care sunt punctele de plecare pentru o cariera muzicala. Am ramas surprins de bunul lui simt, de tehnica, de idei si chiar de personaj pe de-antregul. Am hotarat sa-i incerc albumele.

Primele doua albume ale lui John Mayer mi s-au parut prea “light”. Insa pe cel de-al treilea, Continuum (2006), am gasit nu numai influentele lui blues, dintre ce le mai bune, dar si contributia pe care o aduce el acestui gen. Continuum l-am considerat cel mai bun album al lui. Pana acum.

Asa cum l-am auzit declarand, ca sa ajungi mare si celebru in muzica iti trebuie cantece bune. E foarte simplu, oricate artificii, oricat marketing si oricate instrumente combini, fara un cantec pur si simplu bun nimic nu o sa iasa niciodata.

Si John Mayer a facut “Battle Studies”. Care are cantece doar foarte bune. Fiecare cantec in parte are o poveste spusa foarte simplu si sunt foarte pesonale. John Mayer te obliga sa te apropii de cantecele lui. Cantecele sunt scrise in the good ol’ fashion way si sunt cantate cu good ol’ fashion instruments in the good ol’ way. Adica sunt calde, umplu spatiul din jurul tau, iti dau un sentiment de siguranta si de impacare. In comparatie cu albumele anterioare, Battle Studies este mai intunecat, abordeaza teme mai triste dar asta il face si mult mai personal decat albumele precedente.

Mayer a declarat ca albumul se numeste Battle Studies pentru ca include “multe lectii, multe observatii si cateva sfaturi” si ca este similar unui “heartbreak handbook”. Iar ca sa va faceti o idee si despre temele de pe albumul asta, iata si un tweet preluat chiar de John Mayer pe contul lui: “jordyenglish: John Mayer says “heart” 44 times and “love” 37 times in Battle Studies. I wonder what kind of theme he’s going for.”

Asculta direct: Heartbreak Warfare si Who Says

Artist: Green Day
Album: 21st Century Breakdown
pop punk, alternative rock
Aparut pe 15 mai 2009

Daca dai un search pe google dupa Green Day e aproape imposibil sa nu gasesti instant, pe langa obisnuitele rezultate gen wiki sau youtube, si criticile.

Criticile alea mari de genul “asta nu e punk” (cine a zis ca e?) “they are a sellout band” (si de ce e asta un lucru gresit?). Pareri pe care personal nu dau doi bani. Nici pe cele pro punk nici pe cele contra.

Care-i faza cu “21st Century Breakdown” ?
E putin riscant sa faci un album dublu pentru ca in atata material cineva mereu va gasi ceva de criticat. Dar “21st CB” este bine inchegat si aranjat, nu se pune problema daca are piese fredonabile, se pune problema ca nu stii pe care sa o asculti mai intai dupa ce ai trecut deja o data prin album.

If you want to make it big, you think big. Green Day gandeste mare. La toate nivelurile. 21stCB are cantece la care vibreaza cam toate generatiile in viata. Sa ne intelegem, nu e vorba de cantece vechi ale unor trupe scapate din sectia de geriatrie din spitalul “I can’t get no satisfaction”. E vorba de piese noi, aparute in 2009, cantate agresiv si ale caror versuri sunt cunoscute de 70% din toti care sunt prezenti la concertele lor, majoritatea cu varste intre 14 si 20 de ani.

Da. La concertele Green Day pustii isi suna prietenii pe mobil si ridica aparatele in aer, au lacrimi in ochi si canta “21 Guns” in cor. I-am vazut cu ochii mei acum o luna, la concertul de la Paris Bercy. E impresionant cand iti dai seama ca si acum 15 ani starneau aceleasi reactii la aceleasi categorii de varsta. Acum 15 ani as fi dat orice sa ajung la un concert Green Day sa pot urla “When I come around”.

“I’m not stoned, I’m just fucked up” este tot rebeliune, este o declaratie de putere ce nu are nici o legatura cu vechiul punk, cel de la Sex Pistols si Ramones. Iar lucrurile s-au schimbat. S-au schimbat de la punkul din 70 si s-au schimbat si de la Dookie (primul album de succes Green Day) pana acum. S-au schimbat si ei. Trupa a adoptat o noua directie inca de la American Idiot din 2004. 21st Century Breakdown este al doilea album in care Green Day thinks big, care are un concept, care spune o poveste. Este un album adresat multor categorii de oameni, un album care umple multe goluri in boxele anului 2009.

Asculta Direct Know your Enemy | 21 Guns | 21st Century Breakdown

surse foto 1 | 2

Artist: Them Crooked Vultures
Album: self-titled
Aparut pe 16 noiembrie 2009

Josh Homme e un tip de 36 de ani, inalt de 1.93m, blond-roscovan, cu ochi aposi si cautatura dubioasa.
Dave Grohl are 40 de ani, e brunet, frumusel, dintos si poarta pe chip, mai tot timpul, cate un zambet cald.
John Paul Jones e mai in varsta. Are 63 de ani, e uscativ, tuns scurt si pare putin cam fragil.

Iar acum, sincer, sa va aud, pentru cati dintre voi, numele astea inseamna ceva? Cum pot sa va conving ca alaturarea numelor acestor trei barbati simbolizeaza mai mult decat descrierea pe care au primit-o, poate cam superficial, mai sus. Conteaza oare daca va spun ca primul nume inseamna Queens of the Stone Age, al doilea inseamna Nirvana si Foo Fighters, iar al treilea inseamna nici mai mult nici mai putin decat Led Zeppelin? Conteaza oare ca de la inceputul anului repeta impreuna, iar acum doua zile au scos un album?

Pentru mine conteaza. Admir masina de riff-uri grosolane QotSA. Am un atasamentul sentimental fata de Nirvana adolescentei mele. Am urat Led Zeppelin pentru toti hipiotii din liceu care nu se puteau imbata pana nu-si molfaiau public latura mistica pe Stairway to Heaven, pentru ca mai tarziu, acum cativa ani, sa am senzatia ca nu exista practic nicio alta trupa inafara de ei. In consecinta, stiu ca Them Crooked Vultures, supergrupul format anul acesta de cei trei, imi va oferi un produs cu un termen de valabilitate de minim doi ani, care imi va antrena admiratia, iar printre cele 13 piese de pe album, o sa aud cateceva din toate trupele in care au cantat oamenii acestia. In acelasi timp, imi va reduce drastic simtul critic si il voi recomanda chiar dinainte sa-l ascult.

Partea ironica, este ca si cei doi membri mai tineri au avut ceva obstacole de trecut. Prezenta alaturi de un Zeppelin pe aceeasi scena, a fost intimidanta de la bun inceput. Dave Grohl, care are trei tatuaje cu Led Zeppelin, a comparat situatia cu cea de a fi “in the most incredible luxury car, driving on the Autobahn, flying by the seat of my pants”, iar Josh Homme povesteste intr-un interviu, ca la prima repetitie a fost complet absent, apasat de mitologia din jurul lui Jones. Insa John Paul Jones este un britanic discret, care a reusit sa-si linisteasca colegii, povestindu-le ca numele piesei cu care se deschide al patrulea album Zeppelin, Black Dog, nu vine din strafunduri psihedelice, ci de la un caine negru care se plimba in fata studioului.

Iar atitudinea asta se citeste in tot albumul. Nici unul dintre cei trei nu pare sa-si impuna trecutul stilistic sau sa cedeze celorlalti. Grohl e absolut splendid si inventiv la tobe, Jones il completeaza la bas fara sa epateze, iar Homme e la fel de flegmatic si relaxat, in falsetto-ul sau inregistrat la OSIM. Sound-ul e hard rock, intunecat, ca o vizita la subsolul unui spital din Motru. Ai senzatia ca asculti muzica scoasa pe teava de esapament a unui Firebird din ‘67 cu care dai ture prin pustiuri. Iar afara-i cald. Si revin, intuneric.

In ciuda straturilor de efecte, care fac chitara sa sune cateodata ca o halca de carne tavalita prin nisip, multe bucati sunt dansante foc – Gunman, iar pe undeva ai senzatia ca fostul chitarist Zeppelin, Jimmy Page, e nasul din umbra – Elephants, Reptiles. Caligulove e o superbie sumbra, retro, cu pasaje de clapa naiva ce aduce a Doors. Inflexiunile vocii il scutesc pe Homme de ridicolul inerent al unor versuri (“Well if sex is a weapon, then smash, boom, pow / how do you like me now? ), si te fac aproape sa le auzi rasetele de la repetitii. Intregul tabolu penduleaza intre grozavenii, nici nu stiu cum sa le spun… “post-negre” (“Darling, a sensitive soul is just, a tyrant who enslaves, all those around him, to make certain he is hurt, always”) si sentinte haioase: “And love, is just a myth /To herd us over the cliff”.

Se poate sustine albumul fara numele celor trei? Daca ai 20 de ani, o sa-ti sune fresh? Daca shuffle-ul de pe iPod ti-l canta, in timp ce stai pe chei, in 336, o sa te faca sa zambesti cu ochii-n Dambovita? Habar n-am.

Voi ce credeti?

Led Zeppelin, Nirvana, Foo Fighters, Queens of the Stone Age = Them Crooked Vultures
S-a nascut un supergrup! Iar astazi isi lanseaza oficial unul dintre cele mai neprevazute produse muzicale din 2009. Il avem pe basistul trupei Led Zeppelin, John Paul Jones – 63 de ani, pe Dave Grohl – 40 de ani, tobosarul Nirvana, chitarist & vocalist al Foo Fighters, si pe Josh Homme – 36 de ani, chitarist & vocalist al Queens of the Stone Age si Eagles of Death Metal. Avem albumul in pivnita, il anchetam, si in curand vi-l dam in vileag. Pana atunci, il puteti asculta chiar pe pagina lor web.

Vine Craciunul. Cu un nou videoclip Bob Dylan!
Bob Dylan nu a mai aparut intr-un videoclip, din 1997. Asa ca nu putem decat sa ne stergem la gura, sa ridicam paharele si sa privim aici cu veselie noul clip, “Must Be Santa”, al legendei americane.
Cu ocazia primului sau album dedicat Craciunului, “Christmas in the Heart”, Bob Dylan ne arata o versiune burlesca, extravaganta, plina de dans, hohote si pahare sparte, a serii de 24 decembrie.

“Oasis is done” iar Liam Gallagher incepe o trupa noua
Chestiunea sta in felul urmator. Liam (vocalistul trupei Oasis) a primit o chitara de la sotia sa. Noel (chitaristul trupei Oasis), fratele sau a tratat urat chitara respectiva. Liam s-a suparat tare, si a spart o chitara a lui Noel. Si cu asta basta. Oasis nu mai e (din nou).
Cu toate astea, Liam a reusit sa-i convinga pe ceilalti membri Oasis sa porneasca un nou proiect, iar in prezent, lucreaza la un nou material. Fara Noel. Oasis is done.

Tori Amos a lansat un album cu cantece de Craciun
Pe 16 noiembrie s-a lansat “Midwinter Graces“. Primul album cu muzica de Craciun al lui Tori si al unsprezecelea ei album in total. Are pe el si compozitii proprii dar si traditionale. Pana in acest moment majoritatea recenziilor pentru acest album sunt pozitive si entuziaste. Vezi aici un preview al cantecelor de pe album.

Nou album Stereophonics
“Keep Calm and Carry On“, noul album Stereophonics s-a lansat ieri in UK. Primul single se numeste “Innocent” iar clipul pentru acesta a aparut pe pagina youtube a trupei inca de pe 5 octombrie. Il poti vedea aici.

Artist: John Frusciante
Album: The Empyrean
rock, experimental, psychedelic
Aparut pe 20 februarie 2009

John Frusciante este cunoscut drept chitara si a doua voce din Red Hot Chili Peppers. Frusciante a avut un rol esential in afirmarea trupei, cand s-a alaturat celorlalti chilli peppers la doar 18 ani, iar mai tarziu a ajutat la relansarea ei in 1998, cand a revenit in trupa dupa o pauza de 6 ani. Iar cele mai bune albume RHCP au fost cele cu el la chitara. Parere unanim impartasita si de fani si de critici.

The Empyrean este al zecelea album al lui Frusciante, inregistrat pe parcursul a doi ani, intre 2006 si 2008 si care a aparut in februarie 2009 la aprope 4 ani de la precedentul album.

Frusciante colaboreaza pe album cu un cor gospel, un cvartet de coarde, Johnny Marr (The Smiths) si, nici o surpriza, basistul Red Hot Chili Peppers, Flea.

sursa foto

Titlul albumului se trage dintr-un termen folosit de Dante si Milton care descrie cel mai inalt punct din rai si care “in ancient cosmologies was supposed to be occupied by the element of fire”. The Empyrean este considerat deja, de publicatiile internationale una dintre cele mai importante aparitii muzicale din 2009.

Un album in care Frusciante uimeste prin capacitatile vocale, si constructia pieselor. Reuseste din nou o delimitare de sunetul si filosofia Chili Peppers, creaza un album conceptual, bazat pe cele doua personaje care coexista in mintea unei pesoane pe parcursul vietii (dupa cum a declarat pe blogul scris in perioada inregistrarilor). The Empyrean este un album intunecat si foarte introspectiv dar care reuseste sa creeze revelatii prin schimbarile de ton si volum si prin cantitatile enorme de emotii si spiritualitate pe care le transmite.

Cel mai ambitios si inchegat proiect al lui John Frusciante de pana acum, The Empyrean, este si cel mai bun album al lui pana in acest moment.

Incearca direct: Dark/Light
Cumpara: Amazon

sursa foto carusel

Mark Knopfler – Get Lucky.
Rock, Blues Rock
Aparut pe 14 Septembrie 2009

Mark Knopfler este un chitarist, vocalist, compozitor si producator britanic a carui activitate muzicala de succes se intinde pe o perioada de peste 30 de ani.

In 1977 a fondat alaturi de fratele lui, David, Dire Straits. In 1995 paraseste trupa si isi incepe cariera solo producand albume sub nume propriu. Este unul dintre cei mai respectati “fingerstyle guitarists” din epoca moderna a rock-ului. Mark Knopfler ocupa locul #27 in clasamentul Rolling Stone “100 Greatest Guitarists of All Time”. Specia de dinozauri “Masiakasaurus Knopfleri” a fost denumita asa dupa Kopfler. Palentologii ascultau Dire Straits cand au descoperit aceasta specie.

Get Lucky
In Septembrie 2009, Knopfler revine cu Get Lucky, al 6-lea lui album solo de cand a parasit Dire Straits, un album dintre cele mai “mestesugite” ale lui.

Pe album se pot decoperi calitatile multiple ale lui Knopfler, nu doar chitara cu sunetul si stilul unic ce l-a facut celebru, ci si capacitatile lui de vocal, compozitor si producator. Intregul album poate fi descris foarte simplu prin combinatia dintre personajele cantecelor lui si instrumentatia calda radianta. Aranjamentele de pe Get Lucky includ pianul/ clapa lui Guy Fletcher (ex Dire Straits), viori si sunt de un bun simt aproape neobservabil. Ele curg firesc, umplu golurile unui blues fingerpicked si intregesc o armonie cum rar se mai intalneste in muzica de dupa 2000.

Enjoying the crafted songs
Knopfler s-a nascut in Scotia si a locuit in acolo pana la varsta de 7 ani; iar acest lucru se vede si se aude pe fiecare album al lui. Unele lucruri raman cu tine din copilarie. Pentru el “familiar sounds” includ muzica celtica si sunetele produse de cimpoi. Cantecul care incheie albumul, “Piper To The End” a fost scris pentru unchiul lui, Freddie, cimpoier in “1st Battalion, Tyneside Scottish, the Black Watch, Royal Highland Regiment” si care a murit in 1940 in Franta la doar 20 de ani.

Foarte modest in felul in care isi evalueaza albumul, MK se detaseaza de restul artistilor prin insusi modul in care isi compune si mestereste muzica: “It’s not on the same pitch as a lot of other people are playing, mine’s over here and theirs is over there, but people still want to hear crafted songs.”